A doua zi după ce ajung, ea – jumătate englezoaică, jumătate indiancă – ne propune să căutăm o mănăstire ortodoxă care, după cum citise pe internet, trebuia să fie prin zonă. Nu-și aducea aminte numele, ci doar că era pe lângă un oraș numit Limoux și că depindea de Mitropolia română. Așa că, de ziua Sfintei Parascheva plecăm să o căutăm, cu gândul de a ajunge la Sfânta Liturghie.

Alegem drumul cel mai scurt pe hartă și, după vreo 10 km, intrăm într-o pădure parcă ruptă din amintirile copilăriei, scăldată în nuanțe arămii, străpunse din loc în loc de verdele plin de viață al brazilor. Culorile toamnei, filtrate de pâlcurile de ceață ne „blochează” mașina la 30 km/h iar la ieșirea din munți ne așteaptă un canion pe care nu ne putem abține să nu-l parcurgem la picior. Așa că, abia pe la amiază ajungem la Limoux, unde, la un birou de turism, după 10 minute de „săpături”, cineva își dă seama că mănăstirea pe care o căutăm noi ar putea fi o fostă fermă de pe lângă Villebazy, la care acum există niște fresce bizantine pe care unii turiști merg să le vadă câteodată.

Ne „îmbarcăm” din nou și o luăm printre dealuri. Viile tocmai au fost culese, dar ciorchini răzleți au mai rămas pe vițe. Cum nu mâncaserăm nimic, oprim și ne bucurăm de dulceața strugurilor. Lăsăm în urmă și Villebazy, iar drumul îngust tot urcă și nu prea știm unde merge... Pâna când dăm de un indicator: „Monastère Orthodoxe”. În sfârșit! Continuăm prin pădure până când în fața noastră se deschide un luminiș larg.

- Parcă-i în România! – ne grăbim noi să spunem. Dar culoarea cărămizie a mănăstirii ne aduce aminte mai degrabă de Grecia. Parcăm mașina sub un tei și ne îndreptăm spre poartă unde ne întâmpină o frescă înfățișându-l pe Domnul Hristos care o are la dreapta pe Maica Domnului iar la stânga pe un sfânt de care n-am mai auzit... Martin^[1]. Sunăm și ne deschide un călugăr zâmbitor, mic de statură, cu barba și părul albe.

- Bine ați venit! - ne spune în franceză.

- Sunteți români? - îl întreb.

- Nu, suntem francezi. Dar voi?

- Români și... englezi.

Părintele ne deschide capela, plină de icoane bizantine, mică, smerită aș zice, ca și însăși ortodoxia din vestul Europei. Apoi ne face un tur al mănăstirii; pereții curții interioare sunt plini de fresce: Cartea Facerii. Numai la Sucevița mai văzusem ceva asemănător, dar acolo frescele erau departe, chiar sub acoperiș, pe când aici poți să întinzi mâna și să le-atingi.

Ne invită la un ceai și o prăjitură (de post, căci e vineri).

- Rămâneți la noi în seara asta? Ca să știu ce să-i spun bucătarului.

- Nu... prea putem, toate lucrurile ne-au rămas acolo unde suntem cazați.

Continuăm discuția începută în timpul vizitei. Aflăm că îl cheamă Jacob, că e starețul mănăstirii și ne dăm seama că știe despre viața Bisericii din România mult mai mult decât noi. Ne povestește despre părintele Iachintde la Putna („cu adevărat impresionant!”), părintele Teofil de la Sâmbăta („un om sfânt!”), părintele Cleopa sau Înaltpreasfințitul Teofan, de Stavropoleos, Lupșa, Oașa, Sihăstria sau Movilița, micul sat din Vrancea de unde vin unii muncitori care au ajutat la transformarea vechii ferme în mănăstire. La prima sa vizită în România era melchit^[2]și starețul unui așezământ monahal la Ein Kerem, lângă Ierusalim, construit chiar alături de peștera unde a trăit Sfântul Ioan Botezătorul în copilăria sa. Acolo l-a cunoscut pe Înaltpreasfințitul Serafim în timpul unei vizite a acestuia în Å¢ara Sfântă, iar mai târziu, la Cantauque, i-a întâlnit pe Înaltpreasfințitul Iosif și Preasfințitul Siluan, pe vremea când aceștia erau încă studenți. După ce s-au mutat în Franța, o parte din viețuitori au hotărât să devină oficial ortodocși – deși stilul lor de viață și credința le erau ortodoxe de mulți ani – și i-au cerut Înaltpreasfințitului Iosif („Un om deosebit! Nu sunt mulți episcopi ca el!”) să-i primească sub omoforul său. Comunitatea este formată din cinci monahi și un frate[3], dar unul din preoți e momentan plecat cu fratele la Ierusalim, iar celălalt, specialist de talie mondială în medicină și membru al Academiei Franceze, lipsește și el, fiind invitat la o conferință.

Vorbim de mai bine de o oră... Se bucură să afle că și „la demoiselle”[4] e ortodoxă. Îi vorbim despre neliniștile noastre și chiar îndrăznim să abordăm și lucrurile care ne dezamăgesc în Biserică. Spre surprinderea noastră, nu ne duce cu vorba - cum eram eu obișnuit de la oamenii Bisericii pe care-i întâlnisem înainte – ci primește „judecata” noastră cu realism. Probabil recunoaște în noi o căutare – poate naivă – a unui ideal, „întâmpină” o anumită dorință a noastră de autentic în viața Bisericii. Ne invită din nou să rămânem până a doua zi.

- Faceți mâine Liturghie?

- De obicei facem Sfânta Liturghie sâmbăta, dar cum acum suntem doar trei, probabil că vom face doar utrenia.

Continuăm discuția, care devine din ce în ce mai vie. Nici părintelui nu-i place religiozitatea „folclorică”, a „creștinilor de duminică” sau a oamenilor care aprind o lumânare și dau un pomelnic cu sentimentul că și-au făcut datoria către Dumnezeu, dar apoi uită de El în viața de zi cu zi... Ne vorbește despre bogăția ortodoxiei pe care a descoperit-o pas cu pas și pe care ar vrea să n-o mai ținem ascunsă în umbra unui formalism superficial, a unui „tipicarism” rece, sau a unei credințe care uneori se transformă în superstiție. Ne spune și despre pericolul de a „trece pe lângă Hristos” chiar comportându-ne creștinește, așa cum s-a întâmplat în unele confesiuni occidentale în care slujirea aproapelui a devenit un activism sec din care lipsește Dumnezeu. E liber în cuvânt față de noi, ne și ascultă cu atenție, ca și cum ne-am cunoaște de ani de zile. Nu ne prea vine să ne desprindem de acolo... Cât de viu îi este chipul când vorbește de Domnul Hristos și de nevoia de a-I face loc în viața noastră în fiecare zi, de a ne converti permanent! Mai trece încă o oră și... ne hotărâm să rămânem până a doua zi. Mergem la vecernie, iar după cină ne anunță că a doua zi ne așteaptă la Liturghie. Sigur hotărâse cu ceilalți doi monahi să o facă pentru noi...

Liturghia e simplă și firească: veșmintele preotului slujitor, părintele Moïse, sunt cât se poate de simple, iar părintele Symeon îl însoțește cu o cântare bizantină autentică, fără „înflorituri”. La micul dejun mai stăm ceva timp la „povești duhovnicești”. Apoi îi ajutăm puțin la treabă, iar după amiază plecăm. Mă încearcă un sentiment de neîmplinire, ca atunci când, însetat fiind, găsești un izvor cu apă curată care-ți potolește setea, dar pe care știi că nu-l poți lua cu tine. „Voi reveni aici într-o zi”, îmi spun privind în oglinda retrovizoare.

Åži am revenit după mai puțin de un an, căutând acea comunicare de care mă bucurasem la prima întâlnire, hotârât să-i vorbesc părintelui Jacob despre viața mea. De mai bine de doi ani sufeream de o durere de spate care mă chinuia în fiecare zi și pe care nici căldura din Spania nu o făcuse să dispară. Eram convins că era o pedeapsă de la Dumnezeu. Din jocul unor coincidențe, pe care cu mintea mea slabă le vedeam ca și rânduieli dumnezeiești, identificasem deja și păcatul care-mi atrăsese pedeapsa. Explicasem acest lucru și altor preoți dar, deși niciunul nu-mi confirmase „scenariul”, nici nu mi-l infirmase. Unii din ei îmi spuseseră că poate Dumnezeu îmi dăduse suferința aceasta aici, pe pământ, ca să mă izbăvească de suferința din iad. În ultimele luni totuși, atitudinea mea devenise ceva mai pozitivă, probabil ca rezultat al implicării în viața parohiei din Valencia, unde începusem să mă simt acasă. Așa că mi-am deschis inima părintelui, care m-a ascultat, m-a privit și m-a întrebat:

- Cine îți dă dreptul să pretinzi că înțelegi judecățile Domnului? Å¢i le-a descoperit El? Cine îți dă ție dreptul să afirmi că Dumnezeu te-a pedepsit? Tu crezi că Dumnezeu e un contabil meschin și sadic care te pune să plătești pentru tot ce-ai greșit? Nu-ți dai seama că îți construiești în minte o imagine total distorsionată despre Dumnezeu? Iar această imagine te orbește, te împiedică să te vindeci, nu te lasă să discerni planul pe care El îl are cu tine. Care e acest plan? Nu știu, dar știu că El are un plan pentru fiecare om, că El vrea să fie cunoscut de fiecare om. Scutură de pe tine povara pedepsei, lasă-L pe Dumnezeu să trăiască în tine!

Am amuțit!...

În săptămânile care au urmat, durerea fizică nu mi-a trecut, dar suferința a început să dispară. Un sentiment de descătușare treptată se strecura în mine. Începusem să cred că Dumnezeu îmi va netezi calea în viață. Dar am întâlnit în acea vară oameni care suferiseră cumplit. Pe unii din ei suferința îi făcuse să „calce strâmb”, iar atunci când s-au întors în Biserică li s-au dat canoane grele, poate chiar exagerate. N-am putut duce durerea lor, nici accepta „devierile” pe care aceasta le pricinuise. Åži am fugit! Apoi m-am simțit vinovat. Mi se părea nedrept că eu, „fugarul”, aveam binecuvântare să mă împărtășesc, iar ei nu. Am auzit explicații conform cărora acești oameni plăteau pentru păcatele părinților pentru că așa rânduise Dumnezeu. Îmi venea să urlu! Tocmai scăpasem de ideea unui Dumnezeu terorist și acum mă confruntam iar cu ea! Simțeam că nu mai știu ce să cred! Eu speram ca Dumnezeu să mă ajute să-mi fac o familie, să am o viață liniștită în care să pot aplica învățătura Evangheliei, să-I urmez lui Hristos. Însă cum să pot să-I cer așa ceva unui Dumnezeu care – după cum mi se explicase – îngăduie să moară copiii de foame, sau să fie omorâți... pentru că așa se mântuiesc...

În această stare am mers din nou la Cantauque. După ce m-a ascultat, părintele Jacob mi-a spus cu blândețe:

- Băiatul meu, ești pe punctul de a descoperi lucrarea iadului. De când păcatul a despărțit-o de Dumnezeu, întreaga creație nu mai este ca la început, „bună foarte”, ci este aproape în totalitate dominată de violență și cufundată în suferință. Uite, pe întreg pământul nu vei găsi niciun metru pătrat pe care ființele vii să nu încerce să se devoreze una pe alta, să se domine una pe alta, atât în lumea animalelor, cât și în cea a plantelor. Noi o numim luptă pentru supraviețuire, dar de fapt nu este altceva decât victoria morții. Nici măcar lumea oamenilor nu reușește să scape de acest blestem universal. Privește istoria și vezi toate nenorocirile făcute de mâna omului: aproape că am putea crede că peste tot nu-i decât opresiune, brutalitate, doar masacre și cruzimi de toate felurile. Fără să mai vorbim de cruzimea nemăsurată a omului față de animale. Åži totuși, creația nu e iremediabil decăzută. Încă păstrează urme ale primei sale frumuseți, iar omul, și el rătăcit, nu este totuși definitiv pierdut. Legile nemiloase ale naturii căzute nu îl domină în totalitate. A păstrat ceva din bunătatea de la început, de la care pornind, Dumnezeu, prin harul Său, vrea să refacă, să restaureze chipul Său în om și, odată cu el, întreaga creație. Chiar mai mult, Cuvântul Însuși s-a întrupat. Iisus a îndurat și El această violență și a suferit - și încă cum!, dar Învierea Sa le permite celor ce cred să întrezărească ce va fi creația reînnoită, însuflețită de Duhul dumnezeiesc. Prin comuniunea cu Hristos fiecare om primește acest Duh dătător de viață, dăruit tuturor celor care își încredințează viața lui Hristos Dumnezeu. Astfel credința ne face să nădăjduim, iar nădejdea ne deschide porțile dragostei! Fii deci conștient de durerea acestei lumi, dar nu deznădăjdui: „Eu am biruit lumea”, așa spune Domnul Iisus.

- Da părinte, dar simt că singur nu mai sunt în stare să cred lucrul acesta, că nu mai pot să răzbesc!

- Acum îmi spui că singur nu găsești putere să-L urmezi pe Hristos; apoi te vei căsători și-mi vei spune că până ce nu cresc copiii nu poți găsi timpul necesar ca să-L cunoști; și tot așa, mereu îți vei găsi scuze: ba că te-ai certat cu soția, ba că unul din copii e cam derbedeu. Vrei mai întâi să ai o viață perfectă ca să poți să crezi în El? Exact în acest fel îți vei pierde viața! Ai aceeși problemă ca și mine, nu îndrăznești să faci asta...- și s-a ridicat de pe scaun, a făcut un gest ca și cum ar pune ceva pe el și apoi s-a așezat apăsat -  ...să treci peste ea și să mergi înainte. Astăzi este ziua în care să-L urmezi pe Hristos, în orice stare ai fi. Dacă nu ești decis să faci acest lucru în fiecare moment al vieții tale, începând chiar de acum, nu-l vei putea face nici mai tîrziu, oricât de „aranjată” ți-ar fi viața. E ca și cu bucuria: îndrăznește și cere de la Dumnezeu să-ți dea puterea să te bucuri în fiecare zi. Nu poți amâna bucuria până ce vei realiza nu știu ce, până ce vei avea o familie, o casă a ta, căci tot amânând-o e posibil să nu mai ai putere să te bucuri deloc!

După această conversație m-am zvârcolit toată noaptea... Părintele nu-mi prezentase nici viața, nici lumea pe care o voiam eu. Abia spre dimineață am adormit. Când m-a văzut a doua zi, m-a întrebat:

-Te-am cam terorizat aseară, nu-i așa? Åžtii la ce mijloc terapeutic apelau părinții ca să-și recapete pacea: rugăciunea lui Iisus. Spune-o, te va ajuta!

M-a ajutat însă și el – probabil prin rugăciunea de care eu nu aveam cum să știu – dar și prin orele întregi pe care mi le-a acordat în următoarele zile, prin conversațiile pe care le-am avut, chiar dacă anumitor cuvinte nu le-am deslușit sensul decât după luni întregi... iar altele mai sunt încă uitate pe undeva prin mintea mea, așteptând să fie tălmăcite... În ultima zi a șederii mele i-am cerut binecuvântare să mă împărtășesc pentru „a primi un mic sprijin”. Cu același cuvânt blând, dar puternic, mi-a spus:

- Un mic sprijin spui? Nu pentru asta ne dă Domnul Hristos Trupul și Sângele Său, ci pentru infinit mai mult, pentru a ne putea lăsa călăuziți de Sfântul Duh, pentru a trăi cu adevărat.

Când am plecat de acolo m-a privit cu drag și mi-a spus:

- Fii liber[5]! Iar dacă asta te va face să-ți pierzi credința, înseamnă că nu aveai credința cea bună!

Unele din aceste cuvinte, povestite de mine, le-au mers la inimă unor oameni care au vrut și ei să cunoască această mănăstire. Åži astfel, în ultimii ani, am mers la Cantauque sau doar cu câțiva prieteni, sau cu părinții mei, sau în pelerinaj cu Nepsis-Spania, sau pentru o întânire Nepsis cu tineri din toată Mitropolia. De fiecare dată am fost primiți cu drag de către părintele arhondar, Samuel, care a găsit întotdeauna timp să ne arate mănăstirea, să ne scoată Sfintele Moaște spre închinare, să ne povestească cum era în Å¢ara Sfântă, să ne pregătească pachete cu mâncare pentru drum, să ne pună pe gânduri cu povestirile sale cu tâlc. Unii din prietenii mei au auzit acolo pentru prima dată o slujbă în franceză; alții și-au dat seama pentru prima dată că mănăstirea din Essex nu e singura mănăstire ortodoxă din vestul Europei. Sub cedrul din fața capelei am montat corturile când am fost acolo cu un grup într-o vară și tot acolo am stat la discuții cu unul sau altul din părinți; o dată, cineva a întrebat despre „proorocii” cultelor neo-protesante și a primit un răspuns care l-a surprins complet: „cuvântul proorocesc nu e același lucru cu „ghicirea viitorului”, ci o descoperire a Adevărului, un cuvânt care ne face să înțelegem, să vedem! Rămâneți în Biserică și veți auzi! Ascultați-i cu atenție pe cei trei episcopi^[6]pe care-i avem!”; alte întrebări – despre minuni, despre neputința de a ne ruga, despre voia lui Dumnezeu – și-au găsit răspuns în articolele pe care părintele Jacob le-a scris în Apostolia^[7].

La Cantauque am văzut cum oameni care nu fuseseră de ani de zile la o Liturghie au simțit nevoia să participe la slujbe, ca să fie împreună cu monahii care i-au întâmpinat cu atât de mult drag; în salonul mănăstirii am văzut că se poate ca, în același timp, unii să primească cuvânt dătător de viață de la un părinte, alții să discute despre politică sau fotbal cu alt părinte, iar alții să cânte în surdină „Mă dusei să trec la Olt” sau „Frère Jaques”, fără ca să se deranjeze unii pe alții, fiecare primind ceea ce căuta și toți folosindu-se.

Aceasta este mănăstirea de la Cantauque: o oază de liniște – pentru cei prea asaltați de zgomot; un loc în care mâncarea este naturală și are gust – pentru cei care sunt prea obișnuiți cu semipreparatele; un loc în care cei care trăiesc prea mult între betoane sunt fascinați de macii și liliacul care înfloresc în voie; un loc în care sunt ascultați cei pe care lumea îi trece prea ușor cu vederea; un loc în care cei prea siguri pe ei se simt descumpăniți; un loc în care vin să-și încarce bateriile cei care-și risipesc energia mult prea repede; un loc în care cei ce se cred secătuiți și goi încep să simtă dorul de bunătatea lui Dumnezeu. Iar pentru câțiva bărbați cărora le este „acasă”, mănăstirea de la Cantauque este locul în care încearcă să trăiască Evanghelia și să transmită cuvântul ei.

Bogdan Grecu, Belfast