Din păcate, biata bătrână plecă în scurt timp la Domnul. Problema acum era ce se va alege de Dickey. James Lovatt, o persoa­nă foarte respectabilă, a cerut să i se îngă­duie să-l înfieze, căci el și soția lui își doreau mult un copil. Spre uimirea tuturor, William făcu și el o cerere. Era greu de hotărât între cei doi. A fost convocată o comisie pentru asta. Un membru al comisiei spuse: „Este impresionant că atât Lovatt cât si William se oferă să-l înfieze pe micul orfan, dar sunt în mare cumpănă asupra deciziei: cui să i-l încredințăm? William, care i-a salvat viața, are mai mult drept, dar Lovatt este căsăto­rit si este nevoie ca de copil să aibă grijă o femeie",Un alt membru spuse: „Un om cu convingeri atee precum William nu poate fi cel mai indicat pentru îngrijirea copilului; în timp ce Lovatt si soția lui sunt credincioși amândoi si-l vor educa asa cum se cuvine".

„Îi vom asculta pe cei interesați, să auzim cum vor pleda în favoarea lor- spuse comi­sia -, iar după aceea vom supune la vot". Domnul Lovatt luă cuvântul: „De curând so­ția mea și cu mine am pierdut un copil și cre­dem că acest băiețel ar putea umple golul rămas. Vom face tot ce ne va sta în putință pentru a-l crește pe căile Domnului". „Bine, domnule Lovatt. Acum domnul William". „Eu am un singur argument, domnule, și este acesta",răspunse William calm în timp ce își dădea jos fașa de pe mâna stângă și ridica brațul rănit și cicatrizat. Se înstăpâni o liniște pentru câteva clipe în întreaga sală și ochii unora se încețoșară. Avea dreptul asupra băiatului deoarece suferise pentru el. Când s-a ajuns la vot, majoritatea votă în favoarea lui William.

Astfel începu o nouă perioadă pentru William. Era un tată bun micuțului orfan, revărsând asupra făpturii pe care o salvase toată blândețea de care era în starea firea lui. Dickey era un băiat isteț și curând răs­punse pregătirii pe care i-o oferea bine­făcătorul său. Îl adora cu toată ardoarea inimioarei sale. Își amintea cum „tăticul" îl salvase din incendiu și cum îl „revendica" în numele mâinii atât de teribil devorate de flăcările iubirii sale. Se înduioșa până la la­crimi și mângâia mâna cicatrizată.

Într-o vară, în sat avu loc o expoziție de pictură și William îl duse pe Dickey să o vadă. Băiatul se arătă foarte interesat de tablouri si de poveștile pe care tăticul i le spunea legat de fiecare dintre ele. Pictura care l-a impresionat cel mai mult a fost una în care Domnul îl dojenea pe Toma, imagine la baza căreia se puteau citi cuvintele: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele" (Ioan 20, 27). Ajunși acasă, Dickey își amin­ti de cuvintele ce însoțeau pictura și spuse: „Te rog, tată, spune-mi povestea acestui ta­blou". „Nu, această poveste nu!". „Dar de ce nu, tată?".„Pentru că e o poveste pe care n-o cred'. „Oh, nu face nimic, replică Dick­ey; tu nu crezi povestea cu Jack biruitorul de uriași si cu toate astea este una dintre preferatele mele. Hai, spune-mi povestea tabloului, te rog, tată".

Așa stând lucrurile, William i-a spus po­vestea, care i-a plăcut mult copilului: „Este la fel ca povestea noastră, tată, zise copilul. Când soții Lovatt voiau să mă înfieze tu le-ai arătat mâna. Poate că atunci când Toma a văzut cicatricile pe mâinile lui lisus a simțit că îi aparținea". „Probabil",răspunse Willi­am. „lisus părea atât de trist, că eu cred că s-a întristat pentru că Toma nu credea. Ce rău, nu-i așa?, după ce că lisus murise pen­tru el".William nu răspunse nimic și Dickey continuă: „Aș fi fost foarte rău dacă m-aș fi comportat așa, atunci când mi-au povestit despre tine și despre foc și aș fi spus că nu cred că ai fi făcut aceasta; nu-i așa, tată?". „De-ajuns, nu vreau să mai aud despre po­vestea asta, fiule". „Dar Toma l-a iubit pe lisus după aceea, așa cum eu te iubesc pe tine. Când văd sărmana ta mână, te iubesc mai presus de orice pe lumea asta".

Obosit de pe-acum, Dickey adormi. Dar tatăl său nu-și găsea deloc liniștea, gândin- du-se la tabloul pe care-l văzuse și la acel chip trist care-l privea de pe perete. Visă scena în care el și Lovatt își disputau copilul. Când arăta mâna cicatrizată, copilul fugea. O senzație amară de nedreptate îi invada inima. La început, nu se lăsă copleșit de ea, dar iubirea sa pentru Dickey i-a înmuiat inima. William nu putea să nu constate că argumentul pe care-l folosise pentru a-l câș­tiga pe Dickey i se întorcea împotrivă atunci când refuza dreptul acelor mâini cicatriza­te și rănite pentru el. Åži când se gândea la recunoștința înflăcărată pe care o arătase acea făptură pentru faptul că tatăl adoptiv îl salvase, William se simți mărunt alături de copil.

Cu ti mpul, inima lui William deveni ca aceea a unui copil. Citind Sfânta Scriptură, descoperi că așa precum Dickey îi aparținea lui, și el era al acelui Salvator, lisus Hristos, care fusese rănit pentru păcatele lui.