Mâinile salvatoare

Din păcate, biata bătrână plecă în scurt timp la Domnul. Problema acum era ce se va alege de Dickey. James Lovatt, o persoa­nă foarte respectabilă, a cerut să i se îngă­duie să-l înfieze, căci el şi soţia lui îşi doreau mult un copil. Spre uimirea tuturor, William făcu şi el o cerere. Era greu de hotărât între cei doi. A fost convocată o comisie pentru asta. Un membru al comisiei spuse: „Este impresionant că atât Lovatt cât si William se oferă să-l înfieze pe micul orfan, dar sunt în mare cumpănă asupra deciziei: cui să i-l încredinţăm? William, care i-a salvat viaţa, are mai mult drept, dar Lovatt este căsăto­rit si este nevoie ca de copil să aibă grijă o femeie",Un alt membru spuse: „Un om cu convingeri atee precum William nu poate fi cel mai indicat pentru îngrijirea copilului; în timp ce Lovatt si soţia lui sunt credincioşi amândoi si-l vor educa asa cum se cuvine".

„Îi vom asculta pe cei interesaţi, să auzim cum vor pleda în favoarea lor- spuse comi­sia -, iar după aceea vom supune la vot". Domnul Lovatt luă cuvântul: „De curând so­ţia mea şi cu mine am pierdut un copil şi cre­dem că acest băieţel ar putea umple golul rămas. Vom face tot ce ne va sta în putinţă pentru a-l creşte pe căile Domnului". „Bine, domnule Lovatt. Acum domnul William". „Eu am un singur argument, domnule, şi este acesta",răspunse William calm în timp ce îşi dădea jos faşa de pe mâna stângă şi ridica braţul rănit şi cicatrizat. Se înstăpâni o linişte pentru câteva clipe în întreaga sală şi ochii unora se înceţoşară. Avea dreptul asupra băiatului deoarece suferise pentru el. Când s-a ajuns la vot, majoritatea votă în favoarea lui William.

Astfel începu o nouă perioadă pentru William. Era un tată bun micuţului orfan, revărsând asupra făpturii pe care o salvase toată blândeţea de care era în starea firea lui. Dickey era un băiat isteţ şi curând răs­punse pregătirii pe care i-o oferea bine­făcătorul său. Îl adora cu toată ardoarea inimioarei sale. Îşi amintea cum „tăticul" îl salvase din incendiu şi cum îl „revendica" în numele mâinii atât de teribil devorate de flăcările iubirii sale. Se înduioşa până la la­crimi şi mângâia mâna cicatrizată.

Într-o vară, în sat avu loc o expoziţie de pictură şi William îl duse pe Dickey să o vadă. Băiatul se arătă foarte interesat de tablouri si de poveştile pe care tăticul i le spunea legat de fiecare dintre ele. Pictura care l-a impresionat cel mai mult a fost una în care Domnul îl dojenea pe Toma, imagine la baza căreia se puteau citi cuvintele: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele" (Ioan 20, 27). Ajunşi acasă, Dickey îşi amin­ti de cuvintele ce însoţeau pictura şi spuse: „Te rog, tată, spune-mi povestea acestui ta­blou". „Nu, această poveste nu!". „Dar de ce nu, tată?".„Pentru că e o poveste pe care n-o cred'. „Oh, nu face nimic, replică Dick­ey; tu nu crezi povestea cu Jack biruitorul de uriaşi si cu toate astea este una dintre preferatele mele. Hai, spune-mi povestea tabloului, te rog, tată".

Aşa stând lucrurile, William i-a spus po­vestea, care i-a plăcut mult copilului: „Este la fel ca povestea noastră, tată, zise copilul. Când soţii Lovatt voiau să mă înfieze tu le-ai arătat mâna. Poate că atunci când Toma a văzut cicatricile pe mâinile lui lisus a simţit că îi aparţinea". „Probabil",răspunse Willi­am. „lisus părea atât de trist, că eu cred că s-a întristat pentru că Toma nu credea. Ce rău, nu-i aşa?, după ce că lisus murise pen­tru el".William nu răspunse nimic şi Dickey continuă: „Aş fi fost foarte rău dacă m-aş fi comportat aşa, atunci când mi-au povestit despre tine şi despre foc şi aş fi spus că nu cred că ai fi făcut aceasta; nu-i aşa, tată?". „De-ajuns, nu vreau să mai aud despre po­vestea asta, fiule". „Dar Toma l-a iubit pe lisus după aceea, aşa cum eu te iubesc pe tine. Când văd sărmana ta mână, te iubesc mai presus de orice pe lumea asta".

Obosit de pe-acum, Dickey adormi. Dar tatăl său nu-şi găsea deloc liniştea, gândin- du-se la tabloul pe care-l văzuse şi la acel chip trist care-l privea de pe perete. Visă scena în care el şi Lovatt îşi disputau copilul. Când arăta mâna cicatrizată, copilul fugea. O senzaţie amară de nedreptate îi invada inima. La început, nu se lăsă copleşit de ea, dar iubirea sa pentru Dickey i-a înmuiat inima. William nu putea să nu constate că argumentul pe care-l folosise pentru a-l câş­tiga pe Dickey i se întorcea împotrivă atunci când refuza dreptul acelor mâini cicatriza­te şi rănite pentru el. Şi când se gândea la recunoştinţa înflăcărată pe care o arătase acea făptură pentru faptul că tatăl adoptiv îl salvase, William se simţi mărunt alături de copil.

Cu ti mpul, inima lui William deveni ca aceea a unui copil. Citind Sfânta Scriptură, descoperi că aşa precum Dickey îi aparţinea lui, şi el era al acelui Salvator, lisus Hristos, care fusese rănit pentru păcatele lui.