TradiÅ£iile profane de primăvară (MărÅ£iÅŸorul ÅŸi Babele)

MărÅ£isorul este o sărbătoare tradiÅ£ională care marchează începutul primăverii ÅŸi cores­punde zilei de 1 Martie. Ea se celebrează în Moldova, Bulgaria, Macedonia, Grecia, dar mai ales în România. Cuvântul „mărÅ£iÅŸor” este un diminutiv al lui Martie, în greacă Mdptr|? (Martis). În această zi se oferă mici cadouri fii­celor, mamelor sau surorilor. Aceste cadouri reprezintă, în general, simboluri de animale, flori, inimioare; darurile sunt legate cu un ÅŸnur de culoare albă ÅŸi roÅŸie, care din punct de ve­dere simbolic exprimă dragostea ÅŸi nobleÅ£ea.

Originea sărbătorii MărÅ£iÅŸorului face obiec­tul multor dezbateri. Se ÅŸtie că era o sărbătoare de origine daco-tracă, anterioară romanizării poporului român. Pe vremea dacilor, celor apro­piaÅ£i li se ofereau amulete, despre care strămo­ÅŸii noÅŸtri credeau că aduc frumuseÅ£e ÅŸi fertilita­te. Acestea erau confecÅ£ionate încă din timpul iernii ÅŸi se purtau doar începând cu 1 Martie. Amuletele erau la vremea aceea pietre albe sau roÅŸii înÅŸirate pe o aÅ£ă; cei ce aveau o situaÅ£ie ma­terială mai bună puteau oferi celor dragi mone­de din aur sau din argint. Aceste daruri consti­tuiau, în fond, urări de sănătate ÅŸi prosperitate în noul an; ele erau purtate de la venirea primă­verii până când copacii începeau să înflorească, apoi erau atârnate de crengile lor.

Unii cercetători consideră că sărbătoarea MărÅ£iÅŸorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte, care era zeul războiului, dar ÅŸi al fertilităÅ£ii ÅŸi vegetaÅ£iei. Însă cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Caldovei, au scos la iveală amulete fă­cute din pietricele albe ÅŸi roÅŸii, asemănătoare mărÅ£iÅŸoarelor de azi, care se purtau la gât ÅŸi care datează de acum circa 8000 de ani¹.

În tradiÅ£ia poporului român, cele două cu­lori au semnificaÅ£ii aparte. RoÅŸul corespunde pielii rumene, deci sănătăÅ£ii ÅŸi vitalităÅ£ii, iar albul este asociat luminii, înÅ£elepciunii ÅŸi credin­Å£ei. Din punct de vedere teologic creÅŸtin, albul este culoarea luminii solare ÅŸi a puterii, fiind culoarea care-L reprezintă pe Hristos. În mul­te culturi, hainele albe erau veÅŸminte purtate de preoÅ£i, căci această culoare semnifică puri­tatea ÅŸi adevărul². NeofiÅ£ii creÅŸtini din vechime, ca ÅŸi cei de astăzi, după Taina Sfântului Botez se îmbracă în veÅŸminte albe, simbolul curăÅ£irii. De asemenea, în momentul Schimbării la FaÅ£ă a Mântuitorului Iisus Hristos, se spu­ne că veÅŸmintele Sale erau albe ca zăpada, iar Duhul Sfânt este descris în chip de porumbel alb. În ceea ce priveÅŸte arta creÅŸtină tradiÅ£ională, roÅŸul este culoarea sângelui jertfit al Domnului ÅŸi al sfinÅ£ilor mucenici, dar ÅŸi sim­bolul Duhului Sfânt care se coboară în chip de limbi de foc asupra Apostolilor. În tradiÅ£ia po­pulară, roÅŸul este culoarea dragostei, fiind aso­ciat cu florile de culoare roÅŸie, mai ales cu tran­dafirul roÅŸu³.

Zilele Babei sau Babele sunt primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie. Ele mar­chează sfârÅŸitul iernii ÅŸi anunÅ£ă începutul pri­măverii, perioadă în care vremea este adesea foarte schimbătoare. TradiÅ£ia profană leagă aceste zile de Baba Dochia sau Odochia (cea care leapădă cojoacele), personaj din mitolo­gia populară. Este posibil ca numele ei să fie derivat de la Sfânta Evdochia, care a trăit pe vremea împăratului Traian ÅŸi care este sărbă­torită la 1 martie. În anumite versiuni ale mi­tului, Baba Dochia este o bătrână care a plecat cu oile la munte îmbrăcată cu nouă cojoace. La venirea primăverii, a început să le lepede unul câte unul, dar apoi un îngheÅ£ neaÅŸteptat a dat peste ea, transformând-o în stană de pia­tră. O altă variantă foarte cunoscută este mi­tul lui Traian si al Dochiei, pe care criticul literar George Călinescu îl numeÅŸte „rezulta­tul unei întregi experienÅ£e de viaÅ£ă a poporu­lui român”. Acesta trimite la formarea poporului român prin unirea dacilor cu romanii. Dochia, fiica lui Decebal, era o fată extraordi­nar de frumoasă. După cucerirea Daciei, Traian, vrăjit de farmecul ei, a vrut să o ia de nevastă ÅŸi să dea astfel un exemplu romanilor în ceea ce priveÅŸte asimilarea populaÅ£iei dacice. Dar ea, împotrivindu-se, a fugit în munÅ£i ÅŸi s-a as­cuns printre stâncile Ceahlăului. Ca să nu fie prinsă de urmăritorii ei, Dochia i-a cerut zeu­lui Zamolxis (sau, în versiunile de după creÅŸ­tinarea poporului român, Maicii Domnului) să o prefacă în stană de piatră.

În tradiÅ£ia populară se spune: „În ziua de Dochia se face mărÅ£iÅŸor, un fir de mătasă sau lână roÅŸă, înpletucit cu un alt fir alb, care apoi se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie ru­menă ÅŸi albă peste an. Se poartă până în ziua de Sânt’ Gheorghe ÅŸi atuncea îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireÅŸ înflorit”⁴.

Legendele populare au asociat mărÅ£iÅŸorul purtat tradiÅ£ional de fetele ÅŸi femeile tinere la 1 Martie cu înnoirea timpului ÅŸi strălucirea soarelui de primăvară, cu naÅŸterea ÅŸi moartea simbolică a Dochiei. Firul mărÅ£iÅŸorului a fost numit ÅŸi „funia timpului”, pentru că adună îm­preună săptămânile ÅŸi lunile în cele două ano­timpuri străvechi ale calendarului popular, iar­na ÅŸi primăvara. Funia ar fi fost toarsă chiar de Baba Dochia înainte de a urca cu oile la mun­te, unde a murit de frig după ce ÅŸi-a dezbrăcat cojoacele.

Note: