Ce sentiment avem faÅ£ă de moarte? De ce ne este frică de ea? Naturală sau vi­olentă, moartea este singura certitudine în faÅ£a căreia tremurăm. Important nu este că murim, ci cum murim. Senin sau cu pă­reri de rău, pregătit sau surprins, în temniÅ£a regretelor sau în libertatea credinÅ£ei. Moartea modifică priorităÅ£ile în viaÅ£ă, ne învaÅ£ă să trăim ÅŸi ne vindecă de moarte înainte de moarte.

„Moartea nu te invită la o cafea, moar­tea vine ÅŸi te ia”, ne transmite părintele Arsenie Papacioc. Tăceri, ÅŸoapte, strigăte. RelaÅ£ionăm cu moartea prin negare, di­versiune sau înlocuire. Cineva îmi poves­tea în cadrul unei ÅŸedinÅ£e de consiliere că, pentru a nu se mai gândi la moarte, munceÅŸte foarte mult, până la epuizare, în aÅŸa fel încat nu mai e timp de teamă. Åži câte feluri de anestezie există! Ideea de moarte nu este uÅŸor de gestionat emoÅ£ional. Fiecare cultură dezvoltă propriile meto­de cognitiv-comportamentale de relaÅ£ionare cu moartea.

Trăirea doliului după moartea cuiva apropiat prin diferite simptome poate am­plifica sau aerisi pierderea suferită. Gânduri intruzive despre persoana care a murit, sen­timente intense de dor faÅ£ă de persoana dispărută, căutarea persoanei respective, sentimente intense de însingurare, pierde­rea scopurilor ÅŸi lipsa viitorului, sentimen­te de inutilitate, absenÅ£a răspunsurilor emoÅ£ionale, dificultatea de a accepta că per­soana a murit, ideea că viaÅ£a este goală ÅŸi lipsită de sens sau că o parte din sine a mu­rit, iritabilitate, mânie, furie ÅŸi cinism exce­siv legate de pierderea suferită pe o durată de minimum 6 luni pot fi criteriile doliu­lui complicat. Mărturie în acest sens sunt contactul vizual ÅŸi expresia, limbajul cor­poral, tonul vocii, stilul comunicării, apa­tia generală ale celui care trece prin doliu.

O persoană depăÅŸeÅŸte pierderea cu tre­cerea timpului sau cel puÅ£in îÅŸi creează me­canisme de supravieÅ£uire emoÅ£ională pen­tru a putea continua viaÅ£a, acceptă pierderea ÅŸi dă un nou înÅ£eles pierderii, vieÅ£ii ÅŸi identităÅ£ii. În travaliul de doliu se cuvine a fi răbdător cu durerea ÅŸi celelalte senti­mente care vin, deoarece acest proces im­plică multe emoÅ£ii care nu se confruntă cu un calendar. Recuperarea înseamnă în pri­mul rând să vorbeÅŸti despre ceea ce simÅ£i cu adevărat. Transformăm durerea în întâl­nire cu Hristos, în creÅŸtere ÅŸi dezvoltare personală. AlimentaÅ£ia corectă, activitatea, exerciÅ£iile fizice, odihna corespunzătoare, compasiunea ÅŸi iertarea, rugăciunea, rela­xarea, muzica, lectura, vacanÅ£ele, ritualuri­le de familie sau cu prietenii, întâlnirea cu un părinte duhovnic sau cu un psiholog pot fi metode de depăÅŸire a traumei. Simpla prezenÅ£ă a unei alte persoane lângă cineva suferind sau lângă patul unui muribund este cel mai mare ajutor oferit. Oamenii sunt adesea bolnavi de singurătate, neiubire ÅŸi nonsens...

Carevasăzică, femei ÅŸi bărbaÅ£i torturaÅ£i de frica de moarte sunt mulÅ£i. Suflu de gheaÅ£ă al preludiului morÅ£ii ce respiră prin morminte, spitale, străzi sau case relatea­ză povestea. Singurătatea, cortina de tă­cere ÅŸi izolare, măreÅŸte angoasa morÅ£ii. Este o călătorie în care pornim singuri, in­diferent câÅ£i oameni am avut în preajmă. Oare a plouat destul peste suflete? Fragilitatea ÅŸi importanÅ£a fiecărui moment ÅŸi a fiecărei fiinÅ£e trezesc în inima noastră compasiunea. Comunicând mai profund cu cei pe care îi iubim, bucurându-ne mai des de frumuseÅ£ea vieÅ£ii putem confrun­ta mai uÅŸor ideea propriei morÅ£i. Cu cât trăim mai puÅ£in viaÅ£a, cu atât anxietatea în faÅ£a morÅ£ii este mai mare. Sondăm sen­timentele pe care evenimentele le provoa­că ÅŸi le ventilăm. Suntem atât prizonierul, cât ÅŸi gardianul în închisoarea interioară.

„Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viaÅ£a prin Înviere”, spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania. Există ViaÅ£ă după viaÅ£ă. Cazurile de moarte clinică sunt obiect de studiu, fiind experienÅ£e univer­sale indiferent de cultură, religie, spaÅ£iul geografic. Mărturiile celor care au trecut dincolo ÅŸi s-au întors sunt tot mai revela­toare. Puteau vedea totul aici, dar nu pu­teau transmite nimic de dincolo! ExperienÅ£ele morÅ£ii iminente ar avea o explicaÅ£ie pentru oamenii de ÅŸtiinÅ£ă ca fi­ind simple manifestări chimice ale creie­rului. „O lumină încântătoare, un ocean de lumină, o strălucire orbitoare, o stare de fericire, un ocean de dragoste absolu­tă, derularea filmului vieÅ£ii” sunt descrie­rile comune ale celor care au avut experienÅ£a morÅ£ii, în polemică deschisă cu unii psihiatri ÅŸi neurologi care pot ex­plica privarea de oxigen a creierului ca provocând o manifestare halucinantă. TotuÅŸi, a vedea în afara spitalului, în ca­mera de alături, în alte zone în acelaÅŸi timp, în momentul când creierul nu mai funcÅ£ionează sunt lucruri neobiÅŸnuite ÅŸi nu există o explicaÅ£ie ÅŸtiinÅ£ifică pentru ele. Societatea raÅ£ională refuză să creadă lu­crurile pe care nu ÅŸi le poate explica.

Învierea lui Hristos ne încredinÅ£ează că după moarte există viaÅ£ă, iar moartea ne conduce la Înviere. „Omul? – o fiinÅ£ă pregătită pentru veÅŸnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit ÅŸi nemu­ritor, pentru că «a trecut din moarte la via­Å£ă» (In 5, 24), moartea nu-i mai întrerupe existenÅ£a; ea se prelungeÅŸte din timp în veÅŸnicie”,spune Sfântul Iustin Popovici.

Închei aceste gânduri cu câteva rân­duri din inegalabilul poet Grigore Vieru: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici mă­car nu te urăsc,/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum luminapârăsc./Dar ce-ai face tu ÅŸi cum ai trăi/ de ai avea mamă ÅŸi ar muri,/ Ce-ai face tu ÅŸi cum arfi/ De-ai avea copii ÅŸi ar muri?!/Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din pro­pria-mi viaÅ£ă trăiesc./Nu frică, nu teamă,/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.”

Ieromonahul Hrisostom Filipescu, Egumenul Schitului Ţibucani