Am lăsat vreme de o săptămână deprinderile noastre, pentru a învăÅ£a deprinderea de a fi împre­ună. Ca-ntr-un laborator al întâlnirii cu celălalt, unde timpul se-mparte în altfel de felii. Una din ele a fost partea muntelui.

Am gustat libertatea unui loc ce nu se lasă stăpânit. Sfidător ÅŸi inacce­sibil în lumea lui de piatră. Când din- tr-o dată mi-a părut ireal, între mine ÅŸi el s-a trezit o visare. O aventură înă­untru. Eram fericită fără să ÅŸtiu, dar am ÅŸtiut că eram când am vrut în fie­care zi să revin. La culmile acestea fără cetină ÅŸi multă zăpadă pe creÅŸtet, dar scăldate în lumină, pe care le priveÅŸti ca pe un refugiu, până se topesc ca fu­mul apăsările ÅŸi te trezeÅŸti înconjurat de cer, care se arcuieÅŸte ÅŸi te cuprin­de pe-nserat, licărindu-ÅŸi dârele roz ÅŸi unduindu-ÅŸi norii, ca un fuior de fum de pe coÅŸul casei. Acasă.

Noi, care am urcat purtaÅ£i până în Å£inutul crestelor lui, acolo unde linii­le se domolesc, făcându-se zvelte ÅŸi pure, sau cei care l-au străbătut pe schiuri de la rădăcină până sub geană ÅŸi invers, iar ÅŸi iar, am simÅ£it forÅ£a lui ÅŸi sentimentul de plenitudine, ÅŸi tăce­rea lui, aproape materială, pe care am prelungit-o în noi.

Aici ÅŸi împreună, am trăit riscul să ne recăpătăm, să ne scuturăm de ne­gurile ÅŸi de vântul din noi, până se vă­desc cerul ÅŸi păsările ÅŸi se domolesc urcuÅŸurile abrupte, ameÅ£itoare, ÅŸi se mai îndreaptă culmile gârbove.

Am urcat sus, am deschis ochii ÅŸi-am văzut departe.

Depărtările noastre.