Întâi de toate, e bine să observăm că Dumnezeu nu vine în lume în chip „im­punător" sau cu năluciri înfricoșându-ne pe noi,ci în chip tainic, discret, aproape în anonimat... Nu vine „la ve­dere", în loc și în mod public, chemând televiziunile și făcând conferință de presă, ci, după ce încearcă, fără succes, să vină „între ai Săi", află sălaș doar într-o peșteră rece și întunecoasă, simbol al lumii (om, pământ și cosmos) căzute și îndepărtate de Izvorul vieții, luminii și căldurii – Dumnezeu.

Taina întrupării lui Dumnezeu vine în atingere înnoitoare de suflet și mân­gâietoare cu tot sufletul vătămat, zdro­bit sau întristat, cu cel înstrăinat și pri­beag, cu cel singur, cu copiii ce sunt departe de părinți și cu părinții care sunt departe de copii, cu bătrânii și cu tinerii răniți de refuzul iubirii pe care vor să o dea sau să o primească, cu tot cel bolnav și mai ales cu cel a cărui boală nu are leac, cu tot sufletul nemângâiat și care nu mai vede nici o licărire de speranță în negu­ra descurajării sale...

Dar așa cum s-a întâmplat și la venirea Sa în lume, nu toți doresc sau pot să primească Lumina, pentru că ea pune în evidență petele discrete care nu se văd în lumina artificială a acestei lumi, deranjează pe cei ce moțăie sau dorm, și chiar îi orbește pe cei care iubesc întunericul și nu vor să vină la lumină, pentru că faptele lor sunt rele. Dar chiar și atunci când sufletul se împotrivește luminii, în adâncul lui rămâne setea după lumina lui Hristos aprinsă în el de la Botez. În acest adânc se pogoară Dumnezeu și, cu Harul cel peste har, îl luminează și îl înnoiește, spre viață nouă, pe temelie nouă, care nu mai are fatalista finalitate a morții și nu se mai redu­ce la a trăi pentru a mânca, ci la a mânca – din Pâinea Vieții Care se pogoară acum din cer la noi – pentru a trăi.

În „obiceiul” poporului care se definește pe sine „credincios” de a se preocupa pentru cele necesare de băut și de mâncat de Crăciun este, așadar, și o intuiție dreap­tă... Doar că nici poporul „credincios” nu mai știe prea bine care este de fapt adevă­rata mâncare si adevărata băutură din care dacă mănâncă cineva nu mai moare. De aceea, Dumnezeu vine discret tocmai în inima ființării noastre, pentru a ne rea­prinde dinlăuntru foamea și setea după Rai și după bunătățile lui, prin suspinurile negrăite ale Duhului, nemaiinterzicându-ne accesul la Pomul cunoașterii și la Pomul vieții, ci făcându-Se El Însuși Lumina cunoașterii Vieții celei adevărate și fericite pentru care mii și mii de mucenici și-au jertfit cu bucurie viața aceasta vremelni­că. El Se face celor flămânzi si însetați de dreptate Rodul cel de-viață-dătător care este potrivit cu hrana fiilor lui Dumnezeu născuți din nou, din apă si din Duh. Iar dacă ce naste din Duh, duh este, atunci e firesc ca aceia care sunt năs­cuți din nou, prin Botez, și înfiați de Dumnezeu, să se hrănească cu ce este propriu lui Dumnezeu, adică cu Duhul și cu cele duhovnicești.

Aceștia nu se mai hrănesc numai cu pâine, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu, recunoscând în el Duh si Viață, și se fac neîntârziat plinitori ai poruncii mântuitoare de care depinde rămânerea lor în Împărăția Tată­lui și a Fiului și a Sfântului Duh, pe care o proclamă solemn, Liturghie după Litur­ghie, și ai cărei fii se străduiesc să devină încă de pe acum. Dacă odinioară Adam a pierdut Raiul mâncând, cei care s-au născut din nou, prin Botez, se străduiesc să nu piardă Împărăția lui Dumnezeu care s-a pogorât la ei, prin neascultarea de porunca dată de Dumnezeu-Omul Care a zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu are viață în sine însusi și Care ne îndeamnă solemn la fiecare Litur­ghie, prin gura slujitorului, spu­nând: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu; beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu care pentru voi si pentru mulți se varsă – faceți aceasta întru pomenirea Mea. Că ori de câte ori veți mânca din pâinea aceasta si din paha­rul acesta veți bea, moartea Mea veți vesti si învierea Mea veți mărturisi. Dacă nepăzirea poruncii de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului l-a făcut pe Adam să piardă Raiul, cu atât mai mult nepăzirea acestei porunci mân­tuitoare date de Însuși Domnul și pecet­luită cu scump Sângele Lui îi face să piardă Împărăția lui Dumnezeu pe cei care au auzit-o și o ignoră.

Prin Nașterea Domnului, Raiul cel în­chis, azi iar s-a deschis pentru tot Omul, adică pentru întregul Adam, ale cărui ipostasuri suntem fiecare dintre noi; dar fiecare aflându-se la propria-i vârstă du­hovnicească și la propria-i măsură a con­științei în ce privește marele privilegiu pe care îl are, unii mergând până la totala ignoranță a acestuia... Hristos nu doar Se naște pentru fiecare dintre noi, ci, prin nașterea Sa, înnoiește firea întregului Adam, a întregii umanități, și mai ales a acelora care au fost altoiți pe El, prin Botez, ridicându-i la vrednicia de fii ai Tatălui Ceresc, încă de pe pământ. Dar pentru a putea face activă viața lui Dumnezeu în noi, trebuie să veghem la a rămâne legați mereu de El – trup si sân­ge – și a nu ne îndepărta prea multă vre­me de El, ca nu cumva să fim răpiți de lu­pul cel înțelegător și să ne afle sfârșitul vieții noastre despărțiți de izvorul Vieții, pierzând astfel privilegiile de fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției Lui celei veșnice.

† Episcopul Siluan al Italiei