Poveștile se cheamă: ele nu ies decât atunci când simt că vrem să le ascultăm, atenționează Nell. Stârniți, curioși, nu lăsăm poveștile să rămână ascunse: che­mate cum se cuvine, după o formulă anume, ele prind contur și se înșiruie, prinzându-se una câte una sau ieșind una din alta, și una câte una captează și reflectă mă­nunchiuri de sensuri, precum perlele de apă razele luminii, ca-n povestea prințesei întristate.

Pe măsură ce povestea se țese, reve­ria se activează, prinde viață cu elanul si graba unui instict: prin ea îmbrățișăm realitatea altfel. O transpunere. O alchi­mie. Povestitoarea o trece de la forma ei tainică, intimă, la o formă paradoxală și sănătoasă de imaginar colectiv, de comuniune în reverie, cu adâncimile ei spe­cifice; fiindcă, deși împreună, nu vedem toți la fel: spre deosebire de imagine, de film, cuvântulnu definește, nu mărgineș­te, nu închide, ci, sugerând, lasă deschi­să poarta imaginației, chemând pe fieca­re să țeasă chipurile și întâmplările în felul minții lui.

Astfel, a privi realitatea prin ochii poveștii e benefic. Povestea aduce în prim-plan, din trecutul întâmplării („A fost odată”...), o sumedenie de euri,de­venite tipologie: „a fost un rege care, ca toți regii.” Prin ele operează un me­canism de seducție, până la identifica­re: a cui reflectare sunt? mă întreb, și mesajul poveștii îmi pune în mișcare puterile dinlăuntru, operând adânc și cu blândețe. Cunoscându-mă, mă în­tâlnesc mai întâi cu mine în poveste. Åži drumul ei se înscrie în mine în chip de neșters.

Pe acestea, și multe altele, învăț și eu, încercăm și noi, să le transmitem copiilor, pe firul poveștii. Cu inima des­chisă. Acesta e, în general, un risc. Copiii însă, ne liniștește Nell, sunt dintre toți cei mai receptivi la o astfel de expune­re. Åžtiu s-o prețuiască.