Pe firul poveştilor. Întâlnire cu Nell şi Jack

Poveştile se cheamă: ele nu ies decât atunci când simt că vrem să le ascultăm, atenţionează Nell. Stârniţi, curioşi, nu lăsăm poveştile să rămână ascunse: che­mate cum se cuvine, după o formulă anume, ele prind contur şi se înşiruie, prinzându-se una câte una sau ieşind una din alta, şi una câte una captează şi reflectă mă­nunchiuri de sensuri, precum perlele de apă razele luminii, ca-n povestea prinţesei întristate.

Pe măsură ce povestea se ţese, reve­ria se activează, prinde viaţă cu elanul si graba unui instict: prin ea îmbrăţişăm realitatea altfel. O transpunere. O alchi­mie. Povestitoarea o trece de la forma ei tainică, intimă, la o formă paradoxală şi sănătoasă de imaginar colectiv, de comuniune în reverie, cu adâncimile ei spe­cifice; fiindcă, deşi împreună, nu vedem toţi la fel: spre deosebire de imagine, de film, cuvântulnu defineşte, nu mărgineş­te, nu închide, ci, sugerând, lasă deschi­să poarta imaginaţiei, chemând pe fieca­re să ţeasă chipurile şi întâmplările în felul minţii lui.

Astfel, a privi realitatea prin ochii poveştii e benefic. Povestea aduce în prim-plan, din trecutul întâmplării („A fost odată”...), o sumedenie de euri,de­venite tipologie: „a fost un rege care, ca toţi regii.” Prin ele operează un me­canism de seducţie, până la identifica­re: a cui reflectare sunt? mă întreb, şi mesajul poveştii îmi pune în mişcare puterile dinlăuntru, operând adânc şi cu blândeţe. Cunoscându-mă, mă în­tâlnesc mai întâi cu mine în poveste. Şi drumul ei se înscrie în mine în chip de neşters.

Pe acestea, şi multe altele, învăţ şi eu, încercăm şi noi, să le transmitem copiilor, pe firul poveştii. Cu inima des­chisă. Acesta e, în general, un risc. Copiii însă, ne linişteşte Nell, sunt dintre toţi cei mai receptivi la o astfel de expune­re. Ştiu s-o preţuiască.