PoveÅŸtile se cheamă: ele nu ies decât atunci când simt că vrem să le ascultăm, atenÅ£ionează Nell. StârniÅ£i, curioÅŸi, nu lăsăm poveÅŸtile să rămână ascunse: che­mate cum se cuvine, după o formulă anume, ele prind contur ÅŸi se înÅŸiruie, prinzându-se una câte una sau ieÅŸind una din alta, ÅŸi una câte una captează ÅŸi reflectă mă­nunchiuri de sensuri, precum perlele de apă razele luminii, ca-n povestea prinÅ£esei întristate.

Pe măsură ce povestea se Å£ese, reve­ria se activează, prinde viaÅ£ă cu elanul si graba unui instict: prin ea îmbrăÅ£iÅŸăm realitatea altfel. O transpunere. O alchi­mie. Povestitoarea o trece de la forma ei tainică, intimă, la o formă paradoxală ÅŸi sănătoasă de imaginar colectiv, de comuniune în reverie, cu adâncimile ei spe­cifice; fiindcă, deÅŸi împreună, nu vedem toÅ£i la fel: spre deosebire de imagine, de film, cuvântulnu defineÅŸte, nu mărgineÅŸ­te, nu închide, ci, sugerând, lasă deschi­să poarta imaginaÅ£iei, chemând pe fieca­re să Å£easă chipurile ÅŸi întâmplările în felul minÅ£ii lui.

Astfel, a privi realitatea prin ochii poveÅŸtii e benefic. Povestea aduce în prim-plan, din trecutul întâmplării („A fost odată”...), o sumedenie de euri,de­venite tipologie: „a fost un rege care, ca toÅ£i regii.” Prin ele operează un me­canism de seducÅ£ie, până la identifica­re: a cui reflectare sunt? mă întreb, ÅŸi mesajul poveÅŸtii îmi pune în miÅŸcare puterile dinlăuntru, operând adânc ÅŸi cu blândeÅ£e. Cunoscându-mă, mă în­tâlnesc mai întâi cu mine în poveste. Åži drumul ei se înscrie în mine în chip de neÅŸters.

Pe acestea, ÅŸi multe altele, învăÅ£ ÅŸi eu, încercăm ÅŸi noi, să le transmitem copiilor, pe firul poveÅŸtii. Cu inima des­chisă. Acesta e, în general, un risc. Copiii însă, ne liniÅŸteÅŸte Nell, sunt dintre toÅ£i cei mai receptivi la o astfel de expune­re. Åžtiu s-o preÅ£uiască.