Odată, printr-o întâmplare nefericită, o fată a rămas fără vedere, iar şocul trăit a îndepărtat-o de tot ceea ce ştia şi iubea înainte, transformând-o într-o singuratică. Doar mama îi rămăsese alături, încercând să o mângâie şi să-i dea speranţă. De multe ori fata spunea:

– Tot ce-mi doresc mai mult pe lumea asta e să pot vedea iar soarele, luna, natura oamenii... Vreau să revăd chipul tău, mamă... Nu ştiam ce dar minunat ne-a dat Cel de Sus când ne-a hărăzit miracolul privirii...

Mama îi zicea mereu să aibă răbdare şi încredere în Dumnezeu, că totul se va rezolva cu bine.

La scurt timp, doctorul care o avea sub supraveghere o cheamă pe fată la spital pentru a-i da o veste foarte bună. Apăruse un donator şi transplantul de cornee se putea face foarte curând. Fericirea a fost imensă; nu peste mult timp va putea vedea din nou! Ce bucurie!

Într-adevăr, operaţia a fost un succes. Fata vedea din nou. Bucuroasă peste măsură, ea îşi chemă alături mama. Numai că în faţa ei nu se ivi persoana pe care o ştia de atâta timp, ci... o nevăzătoare. Scuturându-se parcă de o povară, fata spuse:

– Mamă, pleacă de aici! Nu pot suporta orbii, ştii bine!

Copleşită de durere, înainte să iasă din încăpere, mama şopti:

– Bine, draga mamei, dar te rog să ai grijă de ochii mei...

(Elvira Diana Bădiţescu, Povestiri moral-creştine)