Sfântul nostru părin­te Roman era de obâr­șie din Emesa Siriei (astăzi Homs)¹. A fost hirotesit diacon pe seama Bisericii Învie­rii Domnului de la Beirut, iar mai apoi s-a stabilit la Constantinopol, în timpul domniei Împăratului Anastasie I (în jurul anului 496). Fiind el slujitor al bisericii Preacinstitei Născătoare de Dumnezeu, ctitorită de prefectul pretoriului Kyros, strălucea prin virtute și dragostea de sfin­tele slujbe. Era însă înzestrat cu o voce atât de puțin plăcută, încât nu putea cân­ta spre Slava Creatorului așa cum își do­rea, iar ceilalți slujitori ai bisericii îl luau în râs. Aflându-se Roman în această bi­serică în ajunul Nașterii Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a ară­tat ținând în mâini un sul de hârtie și i l-a dat spre a-l mânca². De cum a gustat din el, gura i s-a umplut de o dulceață de ne­spus și, urcându-se în amvon, a început a cânta cu glas îngeresc acest condac ce s-a păstrat până în zilele noastre: „Fecioara as­tăzi pe Cel mai presus de ființă naște.."³.

Înzestrat cu darul alcătuirii de versuri pentru tot restul vieții sale și inspirat de Sfântul Duh, Sfântul Roman a alcătuit tropare alese pentru majoritatea sărbă­torilor mari din anul liturgic, precum și în cinstea unor sfinți. I se atribuie alcă­tuirea a aproape o mie de condace⁴, ce reprezintă temelia imnografiei bizanti­ne. A adormit cu pace, alăturându-se ce­telor îngerești a căror pildă a urmat pe pământ, și a fost îngropat în biserica din Kyros (între 555 și 565).

SFÂNTUL MONAH ÅžI CÂNTÄ‚REÅ¢ IOAN CUCUZEL

Părintele nostru Ioan s-a născut la Dirrachia (Justiniana Prima), în Iliria, la sfârșitul secolului al XIII-lea, sub di­nastia Comnenilor. Orfan de tată, a fost încredințat de mama sa celor mai buni învățători, de la care a primit o educa­ție aleasă⁵. Distingându-se el de tânăr prin vocea sa îngerească, a devenit unul dintre cei mai buni cântăreți de la cur­te și favoritul împăratu­lui, care voia să îi găseas­că o soție pe măsură. Însă tânărul dorea din tot sufletul să se lepe­de de această lume și să îmbrățișeze viața monahicească. Åži Domnul i-a dat prilejul prin vizita egumenului Marii Lavre a Athosului. Uimit de înfățișarea acestuia din urmă, Ioan a hotărât să renunțe la lume și, lepă- dându-se de veșmintele sale de mătase și îmbră­când o tunică de păr, s-a dus neștiut de nimeni la poarta Marii Lavre.

După o scurtă perioa­dă de încercare, a îmbră­cat haina cea îngerească, primind ca ascultare păs­torirea țapilor pe munte. Departe de toți, stăruia ziua întreagă în rugăciune, cântând Domnului melodii într-atât de dulci, încât animalele din turma sa se opreau din păs­cut și întreaga natură părea să încreme­nească pentru a nu-l tulbura. Însă într-o bună zi un pustnic ce viețuia prin împre­jurimi l-a auzit și, uimit fiind de pricepe­rea sa deosebită, a mers la egumen pentru a-l înștiința de aceasta. Atunci Ioan a fost nevoit să își dezvăluie adevărata identi­tate, însă datorită mijlocirii egumenului pe lângă împărat – care își trimisese su­pușii să-l caute pretutindeni –, a putut rămâne în Sfântul Munte. S-a așezat în apropierea Lavrei, într-o chilie închinată Sfinților Arhangheli, unde viețuia în singurătate șase zile din săptămână, mergând la mănăstire doar duminica pentru a cânta la strană, înălțând la ceruri inimile mo­nahilor cu glasul său. Într-o anume Sâmbătă a Acatistului (a cincea sâmbătă din Postul Mare), pe când se pregătea să o cinstească așa cum se cuvine pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, aceasta i s-a arătat și i-a dat un ban de aur, zicându-i: „Bucură-te, Ioane, copilul meu, cântă pentru mine, iar eu nu te voi lăsa!”. Astfel l-a vindecat Preacurata de o cangrenă care-i cuprinsese picioarele din pricina statului îndelungat la strană.

Ioan și-a petrecut restul vieții în post, pocăință și rugăciune neîncetată. I s-a vestit dinainte ziua morții sale, astfel că a putut să-și adune frații pentru a le cere iertare și a-i îndemna să așeze trupul său în chilia Sfinților Arhangheli (înainte de anul 1341).

Manuscrisele care s-au păstrat cuprind numeroase și admirabile cântări alcătui­te de Sfântul Ioan Cucuzel; acestea au marcat o etapă hotărâtoare în evoluția muzi­cii bizantine.

(Ieromonahul Macarie, Viețile Sfinților, Luna Octombrie)

Note:

1. Deși un condac alcătuit în cinstea sa dă de înțeles că ar fi fost de neam evreiesc, Roman era aproape sigur sirian, însă perfect elenizat. Pentru viața sa, a se vedea J. Grosdidier de Matons, Romanos le Metode et les origines de la poesie religieuse ă Byzance, Paris 1977, p. 159-190.
2. Cf. Ez 2, 8 și următoarele și FA 10, 2 și 8, 10.
3. Condacul Nașterii, SC110, 50. Doar prima strofă s-a păstrat în cărțile liturgice, după a șasea cân­tare din Canonul Utreniei din dimineața de 25 decembrie.
4. S-au păstrat optzeci și cinci de condace cu numele său, dintre care cincizeci și nouă îi aparțin fără îndoială. Ele au fost editate și traduse în limba franceză în colecția Sources Chretiennes (SC 99, 110, 114 și 128). În ciuda părerilor unora, Sfântul Roman nu a inventat forma poetică a condacului, ci a fost acela care i-a conferit structura definitivă și cea mai desăvârșită. Însă în ciuda perfecțiunii sale formale, binecunoscutul Acatistîn cinstea Maicii lui Dumnezeu pare anterior lui Roman (a se vedea J. Grosdidier de Matons, idem, p. 28 și următoarele; p. 36).
5. După unele surse, numele său de familie era Papadopoulos (Cucuzel fiind o poreclă), iar mama sa era de origine bulgară.