de-a mă tot ruga

să am milă de mine..

Marius Iordăchioaia, A început

Zis-a un bătrân: satana este împletitor de funii; pe cât îi dai şuviţe, împleteşte. Iar aceasta o zic despre gânduri. Pe cât le primeşti, pe atât se înmulţesc şi asupra ta se întăresc.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: cum trebuie să alunge mintea gândurile cele rele? Şi i-a răspuns acela: nu poate de la sine nicidecum să facă aceasta, căci nu are o putere ca aceasta. Ci când năpădesc asupra sufletului, îndată trebuie să alerge cu rugăciune către Cel ce l-a făcut pe el şi Acela le topeşte ca ceara.

Patericul egiptean, XXV,67-68

Întreaga biserică, cu arhitectura, fresce­le şi mozaicurile sale, constituie o imen­să icoană care este în spaţiu ceea ce este desfăşurarea liturgică pentru timp: „cerul pe pământ”, manifestarea divino-umanităţii în care corpul hărăzit morţii se preschimbă în corporalitate duhovnicească.

Icoana nu este deci un element deco­rativ, nici numai o ilustraţie a Scripturii. Ea este parte integrantă a liturghiei şi constituie, cum a scris Leonid Uspensky, „un mijloc de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se uni cu El”. Icoana face posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu prin interme­diul frumosului.

Dumnezeu, în fond, nu s-a făcut doar auzit; El s-a făcut văzut, s-a făcut chip, iar icoana prin excelenţă este cea a Crucii. „Pentru că Nevăzutul îmbrăcându-se în trup s-a făcut văzut, de aceea reprezentăm asemănarea Celui ce s-a arătat” (Sf. Ioan Damaschin). Icoana nu arată doar pe Dum­nezeu Care S-a făcut Om ci şi pe omul care s-a făcut Dumnezeu. Icoana înfăţişează o prezenţă personală, ea sugerează adevăra­tul chip al omului, chipul său veşnic, aceas­tă a treia frumuseţe la care suntem chemaţi. Locul său este comuniunea.

Lumina dintr-o icoană nu provine din- tr-un focar precis. Ea este peste tot, fără a proiecta umbră, sau mai degrabă ea este totdeauna interioară, totul este însorit in­terior. Iconografii numesc lumină fondul însuşi al icoanei, ca simbol al lui Dumnezeu „totul în toate”. Adesea perspectiva este inversată. Liniile nu converg către „un punct de fugă”, semn al spaţiului decăzut care separă si întemniţează, ele se dilată în lumină „din slavă în slavă”. Sfinţii deschid acest spaţiu îndumnezeit, venind la noi din infi­nit, aproape întotdeauna reprezentaţi din faţă - profilul ar fi deja absenţă.

În acest context, chipul este reprezen­tat după cea mai mare asemănare persona­lă, dar împăcat, întregit, iluminat de duhul. Buze fine si curate, urechi reduse, interio­rizate, totul urcă spre ochi imensi, plini de gravitate si blândeţe - omul sfinţit devine „în întregime privire”, spune Sf. Macarie, si spre înţelepciunea frunţii dilatate.

Olivier Clement, Întrebări asupra omului

Dacă nu iubim pe fratele, harul lui Dumnezeu nu vine în suflet. Harul vine de la iubirea pentru fratele si se păs­trează prin iubirea pentru fratele.

Sf. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei