Spovedania sau Pocăința este Sfânta Taină prin care credinciosul, mărturisindu-se în fața preotului duhovnic și pri­mind dezlegare de la acesta, primește, prin puterea Duhului Sfânt, iertarea păcatelor mărturisite.

Ea are diferite numiri. Se numește po­căință, pentru că cel ce o primește trebu­ie să regrete în mod sincer păcatele săvâr­șite și mărturisite preotului duhovnic; mărturisiresau spovedanie, întrucât creș­tinul își mărturisește păcatele în fața pre­otului; al doilea Botez,pentru că prin ea se spală păcatele întocmai ca prin Taina Botezului; iertare, dezlegare, pentru că prin ea se dezleagă păcătosul de legătura păcatelor; împăcare, pentru că ne împa­că cu Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos a încredințat această Taină sfinților Săi apostoli când le-a spus: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezle­ga pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Mt 18, 18; 16, 19). El a instituit-o apoi după Sfânta Sa Înviere din morți, când, arătându-Se apostolilor, le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi. Åži zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 21-23). Puterea de a lega și dezle­ga păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, cum ne-a arătat (Lc 5, 20 și 24), dar El a dat această putere și apostolilor (In 20, 21-23) și, prin aceștia, episcopilor și preoților.

Recunoașterea păcatelor se face prin mărturisirea sau spovedirea lor, prin viu grai, în fața preotului duhovnic. Păcatul apasă conștiința noastră ca o piatră și o rănește dureros. Dar prin mărturisire, su­fletul se ușurează, inima dobândește liniș­te, conștiința câștigă împăcare și rana se vindecă. După cum bucuriile cer să fie mărturisite și prin aceasta își sporesc fru­musețea, asemenea și durerile se cer mărturisite, și astfel sufletul primește alinare.

Păcatul, oricum ar fi el, mare sau mic, trebuie să fie mărturisit în fața preotului duhovnic, cu adâncă părere de rău, cu ho­tărârea de a nu mai greși, cu credința puternică în Hristos și cu nădejdea în în­durarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra mereu curată haina sufletului nostru, pen­tru a nu ne despărți de Dumnezeu. Sfântul apostol Iacov ne îndeamnă zicând: „Mărturisiți-vă unul (credinciosul) altu­ia (preotului) păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Ic 5, 16). Așadar, când ne simțim apăsați de păcate, când suntem bolnavi sufleteș­te, să alergăm la preoții Sfintei Biserici și lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea și dezlegarea lor să dobândim iertarea pă­catelor (Ic 5, 14-15). Åži în alt loc ni se gră­iește despre îndatorirea creștină de a ne mărturisi păcatele: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și ade­vărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele, El, Iisus Hristos, este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem minci­nos și cuvântul Lui nu este întru noi” (1 In 1, 8-10).

Un lucru deosebit de însemnat nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci și că­ința,adică părerea de rău, durerea sufle­teascăpe care o simte creștinul pentru pă­catele săvârșite în felurite chipuri. Căci fără de căință, Sfânta Spovedanie sau Po­căința nu ne aduce roadele dorite; nu ne aduce iertarea și împăcarea cu Dumne­zeu. Iar căința trebuie să fie sinceră, depli­nă (pentru toate păcatele) și să izvorască din credința, nădejdea și iubirea lui Dum­nezeu.

Aceeași însemnătate o are și hotărâ­rea de îndreptare, curajul prin care pu­nem hotar între viața trecută și cea vii­toare; o hotărâre sfântă, că vom duce de acum înainte o viață nouă, viață în Hristos, făcând fapte vrednice de pocă­ință (Mt 3, 7). Mărturisirea sau înșirarea păcatelor fără căință adevărată și fără ho­tărâre de îndreptare nu aduce iertarea pă­catelor (Lc 13, 5).

Cerințele unei bune mărturisiri a pă­catelor trebuie împlinite printr-o pregăti­re din bună vreme, cu deosebire prin post și rugăciune. Căci postul smerește trupul, iar rugăciunea deschide sufletul credin­ciosului în fața lui Dumnezeu. De aseme­nea, să cercetăm în ce măsură ne-am îm­plinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele, că­tre familie, către noi înșine, și așa să pă­șim către Sfânta Taină a Spovedaniei.

Åžtiut este că Sfânta Spovedanie este strâns legată de Sfânta Împărtășanie, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mă­nânce din pâine și să bea din pahar” (1 Cor 11, 28), adică să ia Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos nu­mai după vrednică mărturisire.

Potrivit cu greutatea păcatelor mărtu­risite și după cea mai bună socotință a pre­otului duhovnic, celui ce s-a spovedit i se dă, înainte de dezlegare, un canon de po­căință, ca de pildă: rugăciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe și îndeosebi la Sfânta Liturghie din duminici și sărbă­tori, fapte de milostenie, înfrânări de la anumite mâncăruri sau fap­te. Toate acestea nu urmă­resc pedepsirea celui ce s-a mărturisit, ci îndreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre însănătosire duhovnicească, spre întă­rire în virtute si îndepărta­re de păcat.

Roadele Sfintei Spove­danii sunt de neprețuit. Căci ea ne dezbracă de haina întinată a păcatelor si ne îmbracă în haina cea nouă a virtuților crestine, în haina luminoasă a haru­lui dumnezeiesc; din starea de păcat si de osândă, ea ne trece în starea de har mân­tuitor. Ea ne deschide calea spre desăvârsire, ne sporeste evlavia, rodeste curăția sufletului, pacea cugetului, îndreptarea vieții spre câs- tigarea fericirii vremelnice si vesnice.

Nu există date fixe pen­tru Sfânta Spovedanie, dar e bun si folositor lucru, pentru viața noastră du­hovnicească, să ne spove­dim cât mai des, dar mai ales cu prilejurile arătate în legătură cu Sfânta Împărtășanie.