Biserica, comunitate a celor care trăiesc în Hristos, se deosebește de o corporație structurată după legile societății și prin faptul că în Biserică nu se manifestă o comuniune realizată exclusiv prin aderare la un ideal comun, exprimat prin obiective și ținte ce corespund capacităților omenești și aspirațiilor lumești, ci o comuniune care este de fapt un răspuns la o chemare (In 15, 16), o manifestare tainică a întâlnirii celor omenești cu cele dumnezeiești.
În Evanghelii se arată deslușit că Hristos îi cheamă pe oameni la o viață de comuniune structurată pe principii ce depășesc mentalitățile lumești. El îi pregătește pe ucenici ca păstori pentru un popor ce are nevoie să primească hrana trăirii în Dumnezeu, și de aceea așază în rândul discipolilor rânduieli care fac să se perpetueze lucrarea Sa până la sfârșitul veacurilor. Principiile de viață, rânduielile așezate sunt și o manifestare a autorității Sale prin care El este prezent în mijlocul celor ce se reunesc în numele Lui, și ascultarea de cei învestiți cu autoritatea Sa este o ascultare de Hristos (Lc 10, 16; Mt 18, 18).
Din acest motiv, cei prin care se manifestă autoritatea bisericească au o mare responsabilitate, deoarece prin actele și faptele lor Se manifestă Însuși Hristos, izvorul autorității pe care ei o exercită.
Cuvântul „autoritate” provine din limba latină (augere, auctoritas),însemnând „a adăuga”, autoritatea manifestând astfel și legătura între putere și izvorul puterii. Această autoritate dă posibilitatea folosirii mijloacelor deținute de Biserică pentru împlinirea misiunii și face din manifestarea puterii o acțiune mântuitoare. Dumnezeu, Autoritatea supremă, a încredințat Fiului toată puterea și, după trimiterea ucenicilor la lucrarea misionar-pastorală, puterea lui Hristos este lucrătoare prin actele de slujire ale preotului sau episcopului integrate ca o lucrare a Bisericii, după rânduială (1 Cor. 14, 40) și în ascultare (2 Cor. 10, 5-6).
Biserica, mediul comunitar uman în care Hristos Își retrăiește, împreună cu el, acțiunea Sa mântuitoare, este cârmuită de cei ce au primit responsabilitatea păstoririi de la Fiul lui Dumnezeu. Responsabilitatea bisericească se manifestă și prin competențe sau putere care au însă vocația de a fi asumate în mod jertfelnic, smerit, slujitor, însuflețite de iubire (Efes. 4, 15-16). Așadar, în Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei trimiși de El (1 Cor. 4, 17), dar cei trimiși nu pot transforma slujirea în
Hristos intr-o slujire subordonată propriilor ambiții, pentru că Hristos este Cel ce Se manifestă prin slujitorii ei, si implicit este judecătorul lor (1 Cor. 4, 4).
Biserica a dobândit mijloacele de lucrare prin jertfa lui Hristos (FA 20, 28) si Același Hristos, in Duhul Sfânt, ii alege pe cei responsabili pentru a implini lucrarea Sa până la sfârșitul veacurilor.
În Biserică, atunci când vorbim despre autoritate trebuie să vorbim și de responsabilitate. Responsabilitatea constă tocmai in a veghea ca puterea să nu fie ruptă de autoritatea care ii este izvor și judecată. În virtutea responsabilității bisericești, trebuie să nu se piardă din vedere că nicio slujire nu se exercită in numele propriu al slujitorului, ci in numele Celui ce este cap al Bisericii, Hristos, iar cel investit cu autoritatea Bisericii nu pune de la el nimic altceva decât disponibilitatea și slujirea[1].
Cuvintele „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”(Mt 28, 18-20) sunt cheia de ințelegere a raportului dintre autoritate, putere și responsabilitate in Biserică.
Dacă primele cuvinte arată că Hristos nu Își exercită puterea intr-un mod care ar separa-o de voia lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind autoritatea care dă sens intregii puteri, partea a doua a citatului: „învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” are nuanțe extrem de importante.
Hristos a dat porunci Apostolilor și prin ei lumii intregi, dar discipolii sunt chemați să îi învețe pe cei păstoriți să păzească poruncile, să facă ucenici, prin exemplu personal. Ucenicul nu urmează poruncile din frică, ci din prețuire, în deplină libertate. Ucenicul este legat prin statutul său de responsabilitatea celui ce l-a chemat la ucenicie. Dacă acesta nu urmează calea pe care s-a angajat, trebuie mustrat și îndreptat, dar așa cum un părinte își mustră și îndreaptă fiul, în duh de iubire, cu îndurerare și, nu în ultimul rând, cu smerenie.
Așadar, Biserica nu-și impune prin putere poruncile, ci prin slujire, exemplul personal fiind cel care are capacitatea de a face ucenici. Impunerea prin putere definește actele autoritare, dar această atitudine diminuează sau chiar anulează autoritatea duhovnicească.
Biserica, prin persoanele învestite cu autoritate, este pusă și în situația de a judeca. Judecata Bisericii trebuie să fie una părintească, dreaptă, dar marcată de iubire și de preocuparea pentru îndreptarea celui care a greșit. Autoritatea celui ce judecă în numele Bisericii este întărită de faptul că Însuși Hristos este judecătorul și judecata bisericească trebuie să asume învățătura dată de Hristos Apostolilor în Evanghelia după Matei 18, 15-17: „De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Si de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș”.
Dacă persoana care greșește nu are înțelepciunea de a se smeri în ascultare și îndreptare, Mântuitorul ne adresează chemarea de a lua împreună cu noi încă doi sau trei martori, dar nu pentru a-l umili pe cel ce nu primește prima mustrare, ci pentru ca „din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul”. Astfel, cel ce a mustrat se pune și el în fața judecății celor doi sau trei, ca nu cumva judecata lui inițială să fie din orgoliu, ambiție sau mânie. Această înțelegere este susținută și de canonul 5 al Sinodului I ecumenic.
Sfârșitul pasajului: „iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș”, din perspectiva celor exprimate mai sus, are un sens profund. Nu trebuie să uităm că viața în Hristos este conștiința că Hristos trăiește în noi, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (2, 20). Cel ce nu ascultă trebuie să ne fie ca un păgân și vameș, dar așa cum au fost aceștia pentru Hristos.
Persoanele învestite cu autoritate trebuie să fie copleșite de responsabilitatea pentru Biserică și să înțeleagă că împlinirea misiunii lor depășește lucrarea individuală, slujirea lor nu este deplină altfel decât în cadrul coresponsabilitații ierarhic-sinodale și nimeni nu se poate sustrage judecății Bisericii, și mai ales judecății lui Hristos, în numele Căruia se exercită orice act de autoritate.
Note:

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team