În Evanghelii se arată deslușit că Hristos îi cheamă pe oameni la o viață de comuni­une structurată pe principii ce depășesc mentalitățile lumești. El îi pregătește pe ucenici ca păstori pentru un popor ce are nevoie să primească hrana trăirii în Dumnezeu, și de aceea așază în rândul dis­cipolilor rânduieli care fac să se perpetue­ze lucrarea Sa până la sfârșitul veacurilor. Principiile de viață, rânduielile așezate sunt și o manifestare a autorității Sale prin care El este prezent în mijlocul celor ce se reu­nesc în numele Lui, și ascultarea de cei în­vestiți cu autoritatea Sa este o ascultare de Hristos (Lc 10, 16; Mt 18, 18).

Din acest motiv, cei prin care se mani­festă autoritatea bisericească au o mare res­ponsabilitate, deoarece prin actele și fap­tele lor Se manifestă Însuși Hristos, izvorul autorității pe care ei o exercită.

Cuvântul „autoritate” provine din lim­ba latină (augere, auctoritas),însemnând „a adăuga”, autoritatea manifestând astfel și le­gătura între putere și izvorul puterii. Această autoritate dă posibilitatea folosirii mijloa­celor deținute de Biserică pentru împlini­rea misiunii și face din manifestarea pute­rii o acțiune mântuitoare. Dumnezeu, Autoritatea supremă, a încredințat Fiului toată puterea și, după trimiterea ucenicilor la lucrarea misionar-pastorală, puterea lui Hristos este lucrătoare prin actele de sluji­re ale preotului sau episcopului integrate ca o lucrare a Bisericii, după rânduială (1 Cor. 14, 40) și în ascultare (2 Cor. 10, 5-6).

Biserica, mediul comunitar uman în care Hristos Își retrăiește, împreună cu el, acțiunea Sa mântuitoare, este cârmuită de cei ce au primit responsabilitatea păstoririi de la Fiul lui Dumnezeu. Responsabilitatea bisericească se manifestă și prin competen­țe sau putere care au însă vocația de a fi asumate în mod jertfelnic, smerit, slujitor, însuflețite de iubire (Efes. 4, 15-16). Așa­dar, în Biserică, toată autoritatea vine de la Hristos prin cei trimiși de El (1 Cor. 4, 17), dar cei trimiși nu pot transforma slujirea în

Hristos intr-o slujire subordonată propri­ilor ambiții, pentru că Hristos este Cel ce Se manifestă prin slujitorii ei, si implicit este judecătorul lor (1 Cor. 4, 4).

Biserica a dobândit mijloacele de lucra­re prin jertfa lui Hristos (FA 20, 28) si Același Hristos, in Duhul Sfânt, ii alege pe cei responsabili pentru a implini lucrarea Sa până la sfârșitul veacurilor.

În Biserică, atunci când vorbim despre autoritate trebuie să vorbim și de respon­sabilitate. Responsabilitatea constă tocmai in a veghea ca puterea să nu fie ruptă de au­toritatea care ii este izvor și judecată. În vir­tutea responsabilității bisericești, trebuie să nu se piardă din vedere că nicio slujire nu se exercită in numele propriu al slujito­rului, ci in numele Celui ce este cap al Bisericii, Hristos, iar cel investit cu autori­tatea Bisericii nu pune de la el nimic altce­va decât disponibilitatea și slujirea^[1].

Cuvintele „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în nu­mele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am po­runcit vouă”(Mt 28, 18-20) sunt cheia de ințelegere a raportului dintre autoritate, putere și responsabilitate in Biserică.

Dacă primele cuvinte arată că Hristos nu Își exercită puterea intr-un mod care ar separa-o de voia lui Dumnezeu, Dumnezeu fiind autoritatea care dă sens intregii puteri, partea a doua a citatului: „învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” are nuanțe extrem de im­portante.

Hristos a dat porunci Apostolilor și prin ei lumii intregi, dar discipolii sunt chemați să îi învețe pe cei păstoriți să păzească poruncile, să facă ucenici, prin exemplu personal. Ucenicul nu urmează poruncile din frică, ci din prețuire, în deplină liberta­te. Ucenicul este legat prin statutul său de responsabilitatea celui ce l-a chemat la uce­nicie. Dacă acesta nu urmează calea pe care s-a angajat, trebuie mustrat și îndreptat, dar așa cum un părinte își mustră și îndreaptă fiul, în duh de iubire, cu îndurerare și, nu în ultimul rând, cu smerenie.

Așadar, Biserica nu-și impune prin pu­tere poruncile, ci prin slujire, exemplul per­sonal fiind cel care are capacitatea de a face ucenici. Impunerea prin putere definește actele autoritare, dar această atitudine di­minuează sau chiar anulează autoritatea duhovnicească.

Biserica, prin persoanele învestite cu autoritate, este pusă și în situația de a jude­ca. Judecata Bisericii trebuie să fie una pă­rintească, dreaptă, dar marcată de iubire și de preocuparea pentru îndreptarea celui care a greșit. Autoritatea celui ce judecă în numele Bisericii este întărită de faptul că Însuși Hristos este judecătorul și judecata bisericească trebuie să asume învățătura dată de Hristos Apostolilor în Evanghelia după Matei 18, 15-17: „De-ți va greși ție fra­tele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Si de te va asculta, ai câștigat pe frate­le tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei mar­tori să se statornicească tot cuvântul. Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș”.

Dacă persoana care greșește nu are în­țelepciunea de a se smeri în ascultare și în­dreptare, Mântuitorul ne adresează chema­rea de a lua împreună cu noi încă doi sau trei martori, dar nu pentru a-l umili pe cel ce nu primește prima mustrare, ci pentru ca „din gura a doi sau trei martori să se sta­tornicească tot cuvântul”. Astfel, cel ce a mustrat se pune și el în fața judecății celor doi sau trei, ca nu cumva judecata lui iniți­ală să fie din orgoliu, ambiție sau mânie. Această înțelegere este susținută și de ca­nonul 5 al Sinodului I ecumenic.

Sfârșitul pasajului: „iar de nu va ascul­ta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș”, din perspectiva celor exprimate mai sus, are un sens profund. Nu trebuie să uităm că viața în Hristos este conștiința că Hristos trăiește în noi, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni (2, 20). Cel ce nu ascultă trebuie să ne fie ca un păgân și vameș, dar așa cum au fost aceștia pentru Hristos.

Persoanele învestite cu autoritate tre­buie să fie copleșite de responsabilitatea pentru Biserică și să înțeleagă că împlini­rea misiunii lor depășește lucrarea indivi­duală, slujirea lor nu este deplină altfel de­cât în cadrul coresponsabilitații ierarhic-sinodale și nimeni nu se poate sus­trage judecății Bisericii, și mai ales judecă­ții lui Hristos, în numele Căruia se exerci­tă orice act de autoritate.

Note: