Cea mai mare problemă a tinerilor ro­mâni este dezorientarea. Nu ÅŸtiu în­cotro s-o apuce. N-au tărie, sunt ca florile care nu se prind. Acest fapt se datorea­ză mai întâi de toate politicii mondiale de han- dicapatizare a tinereÅ£ii. În Imperiul Roman, tâ­nărul era matur la 21 de ani ÅŸi, prin urmare, apt pentru a sluji cetatea. Acum, tânărul învaÅ£ă până la 35, 40 de ani, când îÅŸi ia doctoratele ÅŸi termi­nă cu bursele în străinătate, adică e un învăÅ£ă­cel care tremură după note, în loc să zidească ceva. Între timp, face toate păcatele posibile ÅŸi-ÅŸi pierde credinÅ£a în dragoste. Când îÅŸi dă seama că nu mai este tânăr ÅŸi că nu a împlinit nimic vrednic în viaÅ£ă, vrea să întemeieze o fa­milie, dar e nemulÅ£umit de alegerile ce-i stau la îndemână, pentru că are de ales dintr-o lume ca el. Åži aÅŸa, viaÅ£a se transformă într-un nesfâr­ÅŸit cerc al lui „ce să fac?”. Numai iubirea ne poa­te scoate din această încurcătură, iubirea care este jertfă ÅŸi iertare.

Pr. Savatie BaÅŸtovoi, interviu în Formula As (nr. 1091)

Cel ce iscodeÅŸte păcatele altora sau ju­decă din bănuieli pe fratele său încă nu a pus început pocăinÅ£ei, nici cer­cetării ÅŸi cunoaÅŸterii păcatelor sale, care sunt cu adevărat mai grele ca plumbul ce cântăreÅŸ­te mai mulÅ£i talanÅ£i. Acela n-a cunoscut încă nici din ce pricină se face omul greoi la ini­mă, iubind deÅŸertăciunea ÅŸi căutând minciu­na. De aceea, ca un nebun ÅŸi ca unul ce um­blă în întuneric lăsând păcatele sale, cugetă la ale altora, fie că există de fapt, fie că ÅŸi le închipuie el din bănuială.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Suta a treia a capetelor despre dragoste (55)

Marius Iordăchioaia

Asceza vieÅ£ii nupÅ£iale comportă trei exigen­Å£e majore. Prima este interiorizarea obsta­colului, iar nu escamotarea lui. Dragostea nu poate să dureze, nu poate evita înnămolirea pro­miscuităÅ£ii ÅŸi a uzurii decât dacă rămâne presărată cu obstacole. În căsătoria adevărată, obstacolul nu dispare, se interiorizează. Devine necesitatea dură de a respecta alteritatea celuilalt pentru ca acest prea apropiat să rămână to­tuÅŸi un aproape. „A deveni un singur trup”, adică o singură viaÅ£ă, nu înseamnă fuziune, ci comuniune; ÅŸi trebuie să ÅŸtim să rămânem doi. Trebu­ie să te trezeÅŸti la existenÅ£a ce­luilalt, o existenÅ£ă la fel de re­ală, la fel de interioară ca a mea, inaccesibilă nu în opa­citatea sa (celălalt devine atunci un obiect mult prea ac­cesibil urii mele), ci în trans­parenÅ£a sa însăÅŸi.

A doua exigenÅ£ă este refuzul de a obiectiva ero- sul. Occidentul, după tăcerile victoriene, se năpus­teÅŸte către „artele de-a iubi”. Åži, bineînÅ£eles, dacă dragostea este un limbaj, trebuie să înveÅ£i bine să vorbeÅŸti. Dar ce importanÅ£ă are, dacă nu mai avem nimic a ne spune, dacă nu mai există decât meca­nisme bine aranjate? A refuza simultan vagabon­dajul imaginarului ÅŸi mecanizarea erosului, a echi­libra atenÅ£ia faÅ£ă de celălalt ÅŸi faÅ£ă de sărbătorirea vieÅ£ii, iată asceza de care nimeni nu s-a ocupat câ­tuÅŸi de puÅ£in!

A treia exigenÅ£ă constă în faptul că dragostea umană se împlineÅŸte ÅŸi se depăÅŸeÅŸte într-o slujire comună. Un cuplu se condamnă dacă se închide în el însuÅŸi. N-are altă alegere decât distrugerea reci­procă sau împreună-crearea în această mare miÅŸ­care a slujirii ÅŸi a vieÅ£ii, a slujirii vieÅ£ii, care singură permite Bisericii de a fi ea însăÅŸi.

Intr-o perspectivă specific creÅŸtină, nu se poa­te spune că obiectivul căsătoriei este procrearea. O dragoste adevărată nu are obiectiv; este ea însăÅŸi propria evidenÅ£ă. Dar atunci ea nu poate să nu fie fecundă, ca această fecunditate să servească pen­tru a lupta împreună, a primi împreună pe aproa­pele sau „a aduce pe lume” copii. Atât de puÅ£ine cupluri aduc cu adevărat copiii lor pe lume! CâÅ£i nu se închid asupra lor ÅŸi îi devorează cu jilava lor adorare, până când aceÅŸti copii, cu o necruÅ£ătoare brutalitate, se moÅŸesc ei înÅŸiÅŸi din această sterilă matrice familială. CâÅ£i adulÅ£i nu caută sensul vieÅ£ii în copiii lor, în loc de a le-o transmite: slujitori ai speciei, nu ai persoanei.

A aduce cu adevărat copii pe lume înseamnă a ÅŸti nu numai să le dai viată, ci ÅŸi exemplul unei slu­jiri creatoare. Inseamnă a face din familie acea „mi­cuÅ£ă Biserică” de care vorbeÅŸte ÅŸi Sf. Ioan Gură de Aur ÅŸi în care copiii, după exemplul adulÅ£ilor, fac ucenicia dublei deschideri: către Dumnezeu ÅŸi aproapele. Cât de bogat era înÅ£elesul vechiului obi­cei din casele Å£ărăneÅŸti creÅŸtine de a lăsa întotdeau­na un loc liber la masă: pentru străinul care va bate ÅŸi care ar putea fi Necunoscutul, gândindu-se că Dumnezeu vizitează adesea oamenii într-un fel foarte familiar.

Dar copilul nu este oare un mic necunoscut care ne vizitează? Toate asemănările care îl faso­nează ÅŸi care ne reconfortează nu îl împiedică de a fi radical diferit. Există ceva foarte însemnat în aceas­tă libertate care transformă fecunditatea din fata­litate biologică în setea după o mai mare iubire. Dar cu o condiÅ£ie: ca acest copil să fie mai întâi în mod fundamental primit, ÅŸi primit ca un necunoscut.

Olivier Clement, Întrebări asupra omului