1. Înainte de a aborda Evanghelia care a dat numele acestei duminici, se cuvine mai întâi să o situăm din punct de vedere liturgic.
Ritul bizantin, ca toate riturile orientale, nu cunoaște decât un singur ciclu liturgic anual: ciclul pascal, ciclul Mântuirii. Celelalte sărbători, chiar „majore", sunt încadrate printre „sărbătorile fixe" adică izolate și legate de o dată fixă. În vreme ce în Apus, în afară de ciclul pascal, care rămâne central, a apărut progresiv și ciclul Nașterii Domnului, ciclul Întrupării Cuvântului, care ar trebui să fie numit mai degrabă „ciclul Teofaniilor", deoarece cuprinde toate manifestările lui Dumnezeu, începând de la Nașterea lui Hristos până la Botezul Său (Teofania). Cum tot ceea ce privește Crăciunul, în plan liturgic, a fost preluat de la Paști, a rezultat deci un ciclu liturgic complet, cu o pregătire (Adventul, care dura 40 de zile în Galia1), sărbătoarea însăși, sărbătorile „satelite" (Închinarea Magilor, Sfinții Inocenți, Botezul Domnului) și un timp de după sărbătoare, care se sfârșea cu perioada dinainte de post („gesimele").
În Răsărit, ținând cont de importanța istorică și teologică a Crăciunului, s-a instituit totuși un „Post al Nașterii Domnului", care este singura pregătire pentru această sărbătoare, de natură ascetică și nu liturgică. Există totuși o excepție, care privește duminica dinaintea Crăciunului, în care se citește „Genealogia". Alegerea acestei Evanghelii, în acest moment anume, este una dintre marile bogății liturgice ale Răsăritului legate de sărbătoarea Nașterii Mântuitorului (la care se cuvine să adăugăm admirabilele stihiri ale „Îndoielii lui Iosif", repartizate de-a lungul Ceasurilor Împărătești ale Paramoniei2 Crăciunului), care nu are echivalent în Apus.
Acum să trecem la abordarea conținutului Evangheliei. Ea cuprinde două părți distincte: „genealogia" propriu-zisă (1-17) și „nașterea lui Iisus Hristos" (18-25), care este de fapt centrată pe „Îndoiala lui Iosif" (adevărata istorisire a nașterii Mântuitorului se găsește la Sf. Luca, 2, 1-20).
Trebuie să amintim mai întâi că există două genealogii ale lui Hristos în Evanghelie, una la Sf. Matei, care este „descrescătoare" (pleacă de la Avraam pentru a ajunge la Hristos), și una la Sf. Luca (3, 23-38), „crescătoare" (pleacă de la Hristos pentru a urca până la Adam, iar apoi la Dumnezeu). Iar locul lor nu este același: cea de la Sf. Matei deschide această Evanghelie, ca un preambul la tot restul; cea de la Sf. Luca este situată imediat după Botezul lui Iisus, când a fost revelat tuturor ca fiind Mesia-Hristos - ca o confirmare a acestei revelații dumnezeiești, înainte ca El să-Åži înceapă viața publică, misiunea Sa.
Ambele au în același timp un caracter simbolic și istoric și sunt complementare, fără a fi identice3. Sf. Matei voia să arate că Iisus era cu adevărat Om, iar Sf. Luca voia să arate că era cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu și deci Dumnezeu. Iisus este amândouă: Dumnezeu și Om. Ambele sunt încredințări adresate evreilor (mai cu seamă cea a lui Matei) și „neamurilor” (mai cu seamă cea a lui Luca), dovezi că Iisus este cu adevărat Mesia cel vestit de Lege și de Proroci. În ambele există un cuvânt-che- ie, care revine ca un leitmotiv: la Sf. Matei, acesta este „a zămislit”, iar la Sf. Luca „fiul lui”. Evanghelia de la Sf. Matei, care este numită și Evanghelia Evreilor, a fost scrisă în ebraică și pentru evrei4: „a zămislit” revine fără încetare pentru că destinul lui Israel era să zămislească pe Mesia [după trup5]. Matei vrea să arate că Israel și-a îndeplinit misiunea, a făcut voia lui Dumnezeu: este slava lui Israel6. Evanghelia de la Sf. Luca, scrisă de către un medic de cultură greacă, de fel din Antiohia și colaborator al Sf. Pavel, este mai universală și clar orientată către „neamuri”7: pentru ne- evrei, aspectul iudaic al lucrurilor era secundar; era mai cu seamă important să li se arate că Iisus Hristos era Fiul lui Dumnezeu și că deci mesajul Său privea întreaga omenire.
Acum să aprofundăm Genealogia după Sf. Matei. „Genealogie” și „Facere” sunt practic unul și același termen: termenul grec este genesis,care înseamnă naștere sau origine8. Primul verset este un titlu, un rezumat: „Cartea neamurilor (genealogia) lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”. Încă de la aceste cuvinte, Evanghelistul se adresează limpede inimii evreilor: toți evreii știau, într-adevăr, că Mesia trebuia să fie fiul lui David9 și se socoteau ca fii ai lui Avraam (pe care îl numeau părintele nostru).
Apoi începe genealogia însăși. Ea pornește de la Avraam pentru că el a fost cel dintâi care L-a ascultat pe Dumnezeu, primul după căderea Omului care a ascultat pe adevăratul și singurul Dumnezeu, lepădând pe idoli, ceea ce i-a adus numele de „Părintele credincioșilor" izvor și origine a tuturor credincioșilor în adevăratul Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu a făcut un legământcu el, pecetluit de o făgăduință:I-a făgăduit urmașinenumărați, în vecii vecilor. Scopul Sf. Matei este de a arăta că Iisus este adevăratul urmaș și posteritatea lui Avraam. Această posteritate este nenumărată, pentru că Hristos - Noul Adam - recapitulează în sine pe toți oamenii, și fără sfârșit, pentru că Hristos, ca Dumnezeu, este veșnic, fără început și fără sfârșit. Apoi vin Isaac si Iacov. Aici avem începutul genealogiei triadei Patriarhilor. Hristos va spune El Însuși că Dumnezeu este „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov" (Mt. 22, 32).
2. Toți strămoșii lui Hristos după trup fac parte din 3 grupuri a câte 14 neamuri. Bineînțeles, este vorba de numere simbolice. 14 este 7 x 2, adică plinătatea zidirii (7) înmulțită cu numărul Fiului Omului (2), ceea ce arată că scopul Creației era unirea omului cu Dumnezeu. Iar aceasta se reproduce de 3 ori, ceea ce înseamnă că este voia celor 3 Persoane dumnezeiești. Se mai poate observa că avem de 3 ori 2 x 7, adică de 6 ori 7. Or, 6 este numărul Omului (creat în cea de-a 6-a zi) și al căderii (Omul a refuzat să treacă la 7, unirea cu Dumnezeu, theosis): a rămas întors către sine însuși, către 6 [666 este numărul lui Antihrist10, numărul Fiarei, refuzul absolut al întrupării Cuvântului, al iubirii dumnezeiești și al unirii cu Dumnezeu: este un „nu" spus Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt]. Aici avem de 6 ori acceptarea lui 7, și prin grupuri de trei, ca și cum la fiecare ciclu istoric Israel ar zice „da" întrupării Cuvântului, mântuirii și îndumnezeirii. Satan insuflase Omului să spună de trei ori nu Dumnezeieștii Treimi (666); omul, în persoana lui Avraam și a urmașilor săi, spune de șase ori da, pentru a compensa și a răscumpăra refuzul său inițial inspirat de Satan. Israel plinește ceea Adam și Eva refuzaseră. Această simbolistică sacră subliniază credincioșia față de Dumnezeu a urmașilor lui Avraam. Ca răspuns, Dumnezeu este credincios făgăduinței Sale: a trimis pe Fiul Său pentru a mântui pe Om și lumea.
14 x 3 = 42 neamuri: acest lucru corespunde aproximativ istoriei (Avraam a trăit în jurul anului 1853 Î.Hr.: suntem, în linii mari, în limitele cronologiei). Cuvântul „a zămislit” apare de 39 de ori: dacă o adăugăm pe Maria, avem 40, care este numărul pregătirilor și al ascezei (postul). La sfârșitul acestor 40 se află rodul duhovnicesc desăvârșit: nașterea, după trup, a Cuvântului lui Dumnezeu în omenire. Este cel mai mare efort ascetic al omenirii: a fost nevoie de douăzeci de veacuri pentru a lumina, a curăți firea omenească cea căzută și pentru a „țese" trupul și sufletul Mariei. Hristos s-a întrupat atunci când omenirea a fost gata. Trebuia mai întâi ca ea să dea acest mărgăritar, pe Maria, peștera duhovnicească, sânul în care Cuvântul lui Dumnezeu Se putea sălășlui.
Această genealogie este încadrată de doi „da", la început și la sfârșit: cel al lui Avraam, care a făcut toate cu putință, și cel al Mariei, care a plinit toate. „Da"-ul Mariei pecetluiește „da"-ul lui Avraam. Acești doi da, care sunt de fapt unul singur, sunt „da”-ul omenirii către Dumnezeu. Fără acest da, harul nu putea face nimic: Dumnezeu nu S-ar fi putut întrupa. Întruparea este o sinergie între Dumnezeu și Om, între harul dumnezeiesc și voința liberă a Omului.
Este o genealogie prin bărbați11 (masculină), deoarece este „legală”, după Legea lui Moise. Iisus a venit să plinească Legea (și nu să o nimicească). Insă după cea de-a 39-a zămislire este o ruptură: se ajunge la o femeie, Maria. Aici apare o răsturnare sintactică ce corespunde cu o răsturnare duhovnicească: trecem de la Lege la har. Timp de 41 de neamuri, femeia se definește prin raportare la bărbat (două exemple: Booz a zămislit pe Obed din Ruth; regele David a zămislit pe Solomon din femeia lui Urie). Acest lucru este legat de păcatul Evei, care a ascultat de șarpe, și de judecata lui Dumnezeu („atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stăpâni...” - Fac 3, 16). Pornind de la Maria, avem o răsturnare a valorilor: Iosif, soțul ei după lege, este definit prin raportare la ea („Iacov a zămislit pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut.”). Femeia și-a regăsit libertatea și demnitatea. Maria o răscumpără pe Eva: ea este noua Evă. Pentru acest motiv ea poate să-L zămislească pe Mesia. Evanghelia este precisă: Maria, „din care S-a născut Iisus, Care Se cheamă Hristos [Mesia]”. Iisus S-a născut exclusiv dintr-o femeie, Maria. Åži aici nu se spune „zămislit”, ci „născut”12, pentru că Fiul Cel mai dinainte de veci este „zămislit din Tatăl mai înainte de toți vecii”, după cum o spune Crezul (în textul grec).
Am trecut, după 2000 de ani de eforturi ascetice, de pocăință și de rugăciune, de la era Legii, adică a căderii, la cea a harului, adică a Mântuirii. Cu toate acestea, femeile nu sunt complet excluse din această genealogie: patru dintre ele sunt pomenite, înainte de Maria. Or, toate patru, cu toate că din punct de vedere personal sunt nevinovate (și chiar admirabile), reprezintă fie situații de cădere, fie încălcări ale Legii (Tamar, nora lui Iuda, a fost silită să se culce cu socrul său pentru a putea zămisli, din pricina refuzului lui Onan de a face acest lucru13; Rahab este prostituata din Ierihon care i-a ajutat pe israeliți; Ruth este o străină, o moabită, ceea ce era contrar Legii; femeia lui Urie, Beth-Sheba, a fost silită de David să se culce cu el, apoi acesta din urmă l-a trimis pe soțul ei, pe Urie, la luptă pentru a fi omorât). Scopul este să se pună în evidență faptul că Maria, cea de-a 5-a numită, este o fecioară neprihănită.
3. Genealogia este structurată în trei grupuri, ce reprezintă trei cicluri istorice:
Aceste trei cicluri sau etape sunt simbolul unei întregi istorii duhovnicești a omenirii: ele reprezintă triada soteriologică a destinului Omului, în trei „eoni” (Paradis – Cădere – Îndumnezeire). Este o triadă dinamică, în care cea de-a treia etapă (încoronarea) este superioară etapei inițiale (ceea ce este conform cu pilda Fiului risipitor). Este plinirea cugetului dumnezeiesc, a planului lui Dumnezeu.
Când privim la această genealogie, ne dăm seama că ea cuprinde sfinți, ca Avraam, Isaac și Iacov, oameni obișnuiți, despre care nu știm prea multe, și păcătoși, ca Ahaz și Manase. Poate părea surprinzător că și păcătoșii au luat parte la zămislirea lui Mesia. Acest lucru are mai multe înțelesuri. Primul este că e vorba aici de omenire așa cum este ea (și așa cum suntem cu toții, fiecare dintre noi). Însă tocmai această omenire Hristos a venit să o asume și să o mântuiască: Iisus S-a pogorât din Cer pentru a mântui ceea ce era pierdut. Această genealogie este imaginea lumii. În aceste personaje istorice, reale, fiecare dintre noi se poate recunoaște și deveni în chip tainic un „strămoș al lui Hristos”, dacă primește să fie înscris în acest neam de regi. Prin Israel, întreaga omenire a zămislit pe Hristos.
Al doilea înțeles este legat de cel dintâi: harul Duhului Sfânt ajunge să se strecoareîn labirintul sufletelor noastre, printre ezitările noastre, credința și îndoielile noastre, înaintările și întoarcerile noastre, calitățile și defectele noastre, faptele noastre bune și păcatele noastre. Dumnezeu nu Se descurajează niciodată. Planul lui Dumnezeu se împlinește întotdeauna, orice s-ar întâmpla, căci El a spus: „cuvântul Meu care iese din gura Mea... nu se întoarce către Mine fără să dea rod"15. Ca și ploaia care cade peste toate felurile de pământuri și reușește să pătrundă pentru a le face să rodească, tot așa și harul poate pătrunde în toate felurile de suflete și să dea rod. Chiar când au păcătuit, toți acești bărbați (și aceste femei) au fost acolo, la locul lor, în clipa în care trebuia, și au plinit ceea ce aveau de făcut: au dat viață. Aceasta este taina firii omenești în unirea ei. Există un fapt istoric care poate servi drept ilustrare a acestui lucru: strămutarea la Babilon (ce reprezintă unul dintre cele două momente de răscruce, o ruptură). Or, este vorba despre o pedeapsă dumnezeiască, vestită de Proroci, pentru păcatele lui Israel și ale lui Iuda. Iar pornind din acest moment coborâtorii din regele David nu vor mai domni (Israelul va fi mereu ocupat de mari puteri). Cu toate acestea, neamul lor regesc va continua să existe, discret și anonim, și până la urmă va zămisli pe Iosif, soțul după lege al Mariei. Ceea ce era important în ochii lui Dumnezeu nu era puterea, faima, rolul politic, ci aspectul simbolic și duhovnicesc: era neamul de regi ales de Dumnezeu, pentru că regele David fusese plăcut lui Dumnezeu, pentru că era un chip împărătesc dumnezeiesc, chiar dacă mai apoi a căzut (însă pocăința îi va fi pe măsura căderii sale).
Această carte a neamurilor este o mărturisire de credință în întruparea Cuvântului. Însă este și o școală a nădejdii și a stăruinței. Ea îndreptățește ceea ce psihologii creștini numesc terapia transgenerațională, care constă în a aduce pocăință dinaintea lui Dumnezeu pentru strămoșii săi, în a „răscumpăra vremea". Fiecare dintre noi, chip al lui Hristos-Dumnezeu, este chemat să conlucreze la răscumpărarea neamului său și a întregii omeniri.
Note:

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team