Genealogia lui Hristos

publicat in Tâlcul Evangheliei pe 2 Decembrie 2013, 11:03

Duminica dinaintea Nașterii Domnului (Mt. 1,1-25)

1. Înainte de a aborda Evanghelia care a dat numele acestei duminici, se cuvi­ne mai întâi să o situăm din punct de vedere liturgic.

Ritul bizantin, ca toate riturile orientale, nu cunoaște decât un singur ciclu liturgic anu­al: ciclul pascal, ciclul Mântuirii. Celelalte săr­bători, chiar „majore", sunt încadrate printre „sărbătorile fixe" adică izolate și legate de o dată fixă. În vreme ce în Apus, în afară de ci­clul pascal, care rămâne central, a apărut pro­gresiv și ciclul Nașterii Domnului, ciclul Întrupării Cuvântului, care ar trebui să fie nu­mit mai degrabă „ciclul Teofaniilor", deoare­ce cuprinde toate manifestările lui Dumnezeu, începând de la Nașterea lui Hristos până la Botezul Său (Teofania). Cum tot ceea ce pri­vește Crăciunul, în plan liturgic, a fost prelu­at de la Paști, a rezultat deci un ciclu liturgic complet, cu o pregătire (Adventul, care dura 40 de zile în Galia1), sărbătoarea însăși, sărbă­torile „satelite" (Închinarea Magilor, Sfinții Inocenți, Botezul Domnului) și un timp de după sărbătoare, care se sfârșea cu perioada dinainte de post („gesimele").

În Răsărit, ținând cont de importanța is­torică și teologică a Crăciunului, s-a instituit totuși un „Post al Nașterii Domnului", care este singura pregătire pentru această sărbătoa­re, de natură ascetică și nu liturgică. Există totuși o excepție, care privește duminica di­naintea Crăciunului, în care se citește „Gene­alogia". Alegerea acestei Evanghelii, în acest moment anume, este una dintre marile bogă­ții liturgice ale Răsăritului legate de sărbătoa­rea Nașterii Mântuitorului (la care se cuvine să adăugăm admirabilele stihiri ale „Îndoielii lui Iosif", repartizate de-a lungul Ceasurilor Împărătești ale Paramoniei2 Crăciunului), care nu are echivalent în Apus.

Acum să trecem la abordarea conținutu­lui Evangheliei. Ea cuprinde două părți dis­tincte: „genealogia" propriu-zisă (1-17) și „naș­terea lui Iisus Hristos" (18-25), care este de fapt centrată pe „Îndoiala lui Iosif" (adevăra­ta istorisire a nașterii Mântuitorului se găseș­te la Sf. Luca, 2, 1-20).

Trebuie să amintim mai întâi că există două genealogii ale lui Hristos în Evanghelie, una la Sf. Matei, care este „descrescătoare" (pleacă de la Avraam pentru a ajunge la Hristos), și una la Sf. Luca (3, 23-38), „cres­cătoare" (pleacă de la Hristos pentru a urca până la Adam, iar apoi la Dumnezeu). Iar lo­cul lor nu este același: cea de la Sf. Matei des­chide această Evanghelie, ca un preambul la tot restul; cea de la Sf. Luca este situată ime­diat după Botezul lui Iisus, când a fost reve­lat tuturor ca fiind Mesia-Hristos - ca o con­firmare a acestei revelații dumnezeiești, înainte ca El să-Åži înceapă viața publică, mi­siunea Sa.

Ambele au în același timp un caracter sim­bolic și istoric și sunt complementare, fără a fi identice3. Sf. Matei voia să arate că Iisus era cu adevărat Om, iar Sf. Luca voia să arate că era cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu și deci Dumnezeu. Iisus este amândouă: Dumnezeu și Om. Ambele sunt încredințări adresate evre­ilor (mai cu seamă cea a lui Matei) și „neamu­rilor” (mai cu seamă cea a lui Luca), dovezi că Iisus este cu adevărat Mesia cel vestit de Lege și de Proroci. În ambele există un cuvânt-che- ie, care revine ca un leitmotiv: la Sf. Matei, aces­ta este „a zămislit”, iar la Sf. Luca „fiul lui”. Evanghelia de la Sf. Matei, care este numită și Evanghelia Evreilor, a fost scrisă în ebraică și pentru evrei4: „a zămislit” revine fără încetare pentru că destinul lui Israel era să zămis­lească pe Mesia [după trup5]. Matei vrea să arate că Israel și-a îndeplinit misiunea, a făcut voia lui Dumnezeu: este slava lui Israel6. Evanghelia de la Sf. Luca, scrisă de către un medic de cultură greacă, de fel din Antiohia și colaborator al Sf. Pavel, este mai universală și clar orientată către „neamuri”7: pentru ne- evrei, aspectul iudaic al lucrurilor era secundar; era mai cu seamă important să li se arate că Iisus Hristos era Fiul lui Dumnezeu și că deci mesajul Său privea întreaga omenire.

Acum să aprofundăm Genealogia după Sf. Matei. „Genealogie” și „Facere” sunt prac­tic unul și același termen: termenul grec este genesis,care înseamnă naștere sau origine8. Primul verset este un titlu, un rezumat: „Cartea neamurilor (genealogia) lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”. Încă de la aceste cu­vinte, Evanghelistul se adresează limpede ini­mii evreilor: toți evreii știau, într-adevăr, că Mesia trebuia să fie fiul lui David9 și se soco­teau ca fii ai lui Avraam (pe care îl numeau pă­rintele nostru).

Apoi începe genealogia însăși. Ea porneș­te de la Avraam pentru că el a fost cel dintâi care L-a ascultat pe Dumnezeu, primul după căderea Omului care a ascultat pe adevăratul și singurul Dumnezeu, lepădând pe idoli, ceea ce i-a adus numele de „Părintele credincioșilor" izvor și origine a tuturor credincioșilor în ade­văratul Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu a făcut un legământcu el, pecetluit de o făgădu­ință:I-a făgăduit urmașinenumărați, în vecii ve­cilor. Scopul Sf. Matei este de a arăta că Iisus este adevăratul urmaș și posteritatea lui Avraam. Această posteritate este nenumărată, pentru că Hristos - Noul Adam - recapitulează în sine pe toți oamenii, și fără sfârșit, pentru că Hristos, ca Dumnezeu, este veșnic, fără început și fără sfârșit. Apoi vin Isaac si Iacov. Aici avem înce­putul genealogiei triadei Patriarhilor. Hristos va spune El Însuși că Dumnezeu este „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov" (Mt. 22, 32).

2. Toți strămoșii lui Hristos după trup fac parte din 3 grupuri a câte 14 nea­muri. Bineînțeles, este vorba de nu­mere simbolice. 14 este 7 x 2, adică plinătatea zidirii (7) înmulțită cu numărul Fiului Omu­lui (2), ceea ce arată că scopul Creației era unirea omului cu Dumnezeu. Iar aceasta se reproduce de 3 ori, ceea ce înseamnă că este voia celor 3 Persoane dumnezeiești. Se mai poate observa că avem de 3 ori 2 x 7, adică de 6 ori 7. Or, 6 este numărul Omului (creat în cea de-a 6-a zi) și al căderii (Omul a refuzat să treacă la 7, unirea cu Dumnezeu, theosis): a rămas întors către sine însuși, către 6 [666 este numărul lui Antihrist10, numărul Fiarei, refuzul absolut al întrupării Cuvântului, al iubirii dumnezeiești și al unirii cu Dumnezeu: este un „nu" spus Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt]. Aici avem de 6 ori acceptarea lui 7, și prin grupuri de trei, ca și cum la fiecare ciclu istoric Israel ar zice „da" întrupării Cuvântului, mântuirii și îndumnezeirii. Satan insuflase Omului să spună de trei ori nu Dumnezeieștii Treimi (666); omul, în persoana lui Avraam și a urmașilor săi, spune de șase ori da, pentru a compensa și a răscumpăra refuzul său iniți­al inspirat de Satan. Israel plinește ceea Adam și Eva refuzaseră. Această simbolistică sacră subliniază credincioșia față de Dumnezeu a urmașilor lui Avraam. Ca răspuns, Dumnezeu este credincios făgăduinței Sale: a trimis pe Fiul Său pentru a mântui pe Om și lumea.

14 x 3 = 42 neamuri: acest lucru cores­punde aproximativ istoriei (Avraam a trăit în jurul anului 1853 Î.Hr.: suntem, în linii mari, în limitele cronologiei). Cuvântul „a zămis­lit” apare de 39 de ori: dacă o adăugăm pe Maria, avem 40, care este numărul pregătiri­lor și al ascezei (postul). La sfârșitul acestor 40 se află rodul duhovnicesc desăvârșit: naș­terea, după trup, a Cuvântului lui Dumnezeu în omenire. Este cel mai mare efort ascetic al omenirii: a fost nevoie de douăzeci de veacuri pentru a lumina, a curăți firea omenească cea căzută și pentru a „țese" trupul și sufletul Mariei. Hristos s-a întrupat atunci când ome­nirea a fost gata. Trebuia mai întâi ca ea să dea acest mărgăritar, pe Maria, peștera duhovni­cească, sânul în care Cuvântul lui Dumnezeu Se putea sălășlui.

Această genealogie este încadrată de doi „da", la început și la sfârșit: cel al lui Avraam, care a făcut toate cu putință, și cel al Mariei, care a plinit toate. „Da"-ul Mariei pecetluieș­te „da"-ul lui Avraam. Acești doi da, care sunt de fapt unul singur, sunt „da”-ul omenirii că­tre Dumnezeu. Fără acest da, harul nu putea face nimic: Dumnezeu nu S-ar fi putut întru­pa. Întruparea este o sinergie între Dumnezeu și Om, între harul dumnezeiesc și voința libe­ră a Omului.

Este o genealogie prin bărbați11 (mascu­lină), deoarece este „legală”, după Legea lui Moise. Iisus a venit să plinească Legea (și nu să o nimicească). Insă după cea de-a 39-a zămis­lire este o ruptură: se ajunge la o femeie, Maria. Aici apare o răsturnare sintactică ce corespun­de cu o răsturnare duhovnicească: trecem de la Lege la har. Timp de 41 de neamuri, femeia se definește prin raportare la bărbat (două exem­ple: Booz a zămislit pe Obed din Ruth; regele David a zămislit pe Solomon din femeia lui Urie). Acest lucru este legat de păcatul Evei, care a as­cultat de șarpe, și de judecata lui Dumnezeu („atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stă­pâni...” - Fac 3, 16). Pornind de la Maria, avem o răsturnare a valorilor: Iosif, soțul ei după lege, este definit prin raportare la ea („Iacov a zămis­lit pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a năs­cut.”). Femeia și-a regăsit libertatea și dem­nitatea. Maria o răscumpără pe Eva: ea este noua Evă. Pentru acest motiv ea poate să-L ză­mislească pe Mesia. Evanghelia este precisă: Maria, „din care S-a născut Iisus, Care Se chea­mă Hristos [Mesia]”. Iisus S-a născut exclusiv dintr-o femeie, Maria. Åži aici nu se spune „ză­mislit”, ci „născut”12, pentru că Fiul Cel mai di­nainte de veci este „zămislit din Tatăl mai îna­inte de toți vecii”, după cum o spune Crezul (în textul grec).

Am trecut, după 2000 de ani de eforturi ascetice, de pocăință și de rugăciune, de la era Legii, adică a căderii, la cea a harului, adică a Mântuirii. Cu toate acestea, femeile nu sunt complet excluse din această genealogie: patru dintre ele sunt pomenite, înainte de Maria. Or, toate patru, cu toate că din punct de vedere personal sunt nevinovate (și chiar admirabile), reprezintă fie situații de cădere, fie încălcări ale Legii (Tamar, nora lui Iuda, a fost silită să se culce cu socrul său pentru a putea zămisli, din pricina refuzului lui Onan de a face acest lucru13; Rahab este prostituata din Ierihon care i-a ajutat pe israeliți; Ruth este o străină, o moabită, ceea ce era contrar Legii; femeia lui Urie, Beth-Sheba, a fost silită de David să se culce cu el, apoi acesta din urmă l-a trimis pe soțul ei, pe Urie, la luptă pentru a fi omorât). Scopul este să se pună în evidență faptul că Maria, cea de-a 5-a numită, este o fecioară neprihănită.

3. Genealogia este structurată în trei gru­puri, ce reprezintă trei cicluri istorice:

  • primul este grupul-sursă: el co­respunde cu harul chemării. Începe cu Avraam și ajunge la David, care sunt cele două imagini ale lui Dumnezeu;
  • al doilea reprezintă încercarea și căde­rea. El începe cu Solomon14 și se termină cu izgonirea în Babilon. Mulți dintre acești regi vor fi mari păcătoși, începând cu Solomon, care avea, se spune, 1000 de femei ai căror fii se vor sfâșia unii pe alții (ceea ce va produce schisma între cele două împărății dușmane). Cel mai rău va fi Ahaz, care va face o mare „ne­legiuire” (îl va sacrifica pe unul dintre fiii săi unui idol, prin foc). Acestea toate vor sfârși cu o pedeapsă, exilul în Babilon, și cu dispariția Israelului ca împărăție;
  • cel de-al treilea reprezintă mântuirea și împlinirea. El începe cu izgonirea în Babilon și se termină cu Maria. Această mântuire va veni datorită unui „mic rest”, cei care vor ac­cepta umilirea și suferința ca semn de pocă­ință, după cum fusese prevestit de către pro­roci: ei sunt cei care Îl așteptau pe Mesia și care Îl vor vedea.

Aceste trei cicluri sau etape sunt simbolul unei întregi istorii duhovnicești a omenirii: ele reprezintă triada soteriologică a destinu­lui Omului, în trei „eoni” (Paradis – Cădere – Îndumnezeire). Este o triadă dinamică, în care cea de-a treia etapă (încoronarea) este supe­rioară etapei inițiale (ceea ce este conform cu pilda Fiului risipitor). Este plinirea cugetului dumnezeiesc, a planului lui Dumnezeu.

Când privim la această genealogie, ne dăm seama că ea cuprinde sfinți, ca Avraam, Isaac și Iacov, oameni obișnuiți, despre care nu știm prea multe, și păcătoși, ca Ahaz și Manase. Poate părea surprinzător că și păcătoșii au luat parte la zămislirea lui Mesia. Acest lucru are mai multe înțelesuri. Primul este că e vorba aici de omenire așa cum este ea (și așa cum suntem cu toții, fiecare dintre noi). Însă tocmai această omenire Hristos a venit să o asu­me și să o mântuiască: Iisus S-a pogorât din Cer pentru a mântui ceea ce era pierdut. Această genealogie este imaginea lumii. În aceste personaje istorice, reale, fiecare dintre noi se poate recunoaște și deveni în chip tai­nic un „strămoș al lui Hristos”, dacă primește să fie înscris în acest neam de regi. Prin Israel, întreaga omenire a zămislit pe Hristos.

Al doilea înțeles este legat de cel dintâi: harul Duhului Sfânt ajunge să se strecoareîn labirintul sufletelor noastre, printre ezitările noastre, credința și îndoielile noastre, înain­tările și întoarcerile noastre, calitățile și defec­tele noastre, faptele noastre bune și păcatele noastre. Dumnezeu nu Se descurajează nici­odată. Planul lui Dumnezeu se împlinește întotdeauna, orice s-ar întâmpla, căci El a spus: „cuvântul Meu care iese din gura Mea... nu se întoarce către Mine fără să dea rod"15. Ca și ploaia care cade peste toate felurile de pământuri și reușește să pătrundă pentru a le face să rodească, tot așa și harul poate pătrunde în toate fe­lurile de suflete și să dea rod. Chiar când au păcătuit, toți acești bărbați (și aceste femei) au fost acolo, la locul lor, în clipa în care trebuia, și au plinit ceea ce aveau de făcut: au dat viață. Aceasta este taina firii omenești în unirea ei. Există un fapt istoric care poate servi drept ilustrare a aces­tui lucru: strămutarea la Babilon (ce reprezintă unul dintre cele două momente de răscruce, o ruptură). Or, este vorba despre o pedeapsă dumnezeiască, vestită de Proroci, pentru păcatele lui Israel și ale lui Iuda. Iar pornind din acest moment coborâtorii din regele David nu vor mai domni (Israelul va fi mereu ocupat de mari puteri). Cu toate acestea, neamul lor regesc va con­tinua să existe, discret și anonim, și până la urmă va zămisli pe Iosif, soțul după lege al Mariei. Ceea ce era important în ochii lui Dumnezeu nu era puterea, faima, rolul politic, ci aspectul simbolic și duhovnicesc: era neamul de regi ales de Dumnezeu, pentru că regele David fusese plăcut lui Dumnezeu, pentru că era un chip împărătesc dumnezeiesc, chiar dacă mai apoi a că­zut (însă pocăința îi va fi pe măsura căderii sale).

Această carte a neamurilor este o mărturisire de credință în întruparea Cuvântului. Însă este și o școală a nădejdii și a stăruinței. Ea îndreptățește ceea ce psihologii creștini numesc te­rapia transgenerațională, care constă în a aduce pocăință dinaintea lui Dumnezeu pentru stră­moșii săi, în a „răscumpăra vremea". Fiecare dintre noi, chip al lui Hristos-Dumnezeu, este che­mat să conlucreze la răscumpărarea neamului său și a întregii omeniri.

Note:

1. Adventul galo-roman, ca toate perioadele de post, dura 40 de zile. Adventul romano-catolic nu cuprinde decât 3 săptămâni (și 4 duminici), fără ca liturgiștii să poată da o explicație acestui lucru. Numărul 40 este simbolul pregătirilor și al ascezei: nicio Biserică nu ar trebui să renunțe la el.
2. O „Paramonie” este o priveghere îndelungată, foarte solemnă, pentru cele mai mari sărbători: Paști, Cincizecime, Crăciun, Teofanie… Ceasurile, care se slujesc toate [în mănăstiri și catedrale], sunt deci numite „împărătești”, pentru a fi deosebite de  ceasurile obișnuite sau de cele din sărbătorile „minore”, de unde și faptul că conținutul duhovnicesc al anumitor cântări (ca stihirile) poate fi repartizat în mai multe slujbe.
3. Acest lucru nu a trecut neobservat de către Părinții Bisericii: în cea de la Sf. Luca nu sunt pomenite femeile, iar numele nu sunt  identice cu cea de la Matei (numele celor mai mari păcătoși – ca Ahaz sau Manase – nu apar).
4. Fapt atestat în secolul al II-lea de către Sf. Irineu de Lyon și în secolul al IV-lea de către Epifanie, Ieronim și Eusebiu din Cezareea.
5. Noi, creștinii, putem spune acest lucru. Însă evreii nu puteau să exprime aceasta în același fel. Tot ceea ce știau ei era că Mesia avea să se nască dintr-o fecioară (cf. Isaia), însă nimic mai mult. Restul era o taină.
6. Acest lucru este spus deslușit de către Sf. Simeon, insuflat de Duhul Sfânt, în momen­tul Aducerii lui Iisus la Templu: „Lumină spre descoperirea neamurilor și slava poporului Său Israel...” (Lc. 2, 32). Iisus Hristos este slava lui Israel.
7. Această Evanghelie este a lui Pavel, Apostolul neamurilor, lucru atestat de către Sf. Irineu de Lyon: „Luca, tovarășul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia predicată de el [Pavel]” (Adv.
h. III, 1, 1).
8. Vine de la verbul gignomai,„a naște”. „Genealogie” înseamnă discurs despre naște­re, de fapt descrierea [lista] nașterilor [dintr-o familie].
9. Hristos i-a întrebat pe farisei: „Al cui fiu este Hristos? Iar ei îi răspunseră [spontan]: al lui David” (Mt. 22, 41). Aceasta corespunde cu prorocia lui Ieremia (23, 5).
10. În textele grec și latin: „Anti-Hrist” (sau Antihrist), și nu Ante-Hrist (sau Antehrist): este cel care vine împotriva lui Hristos, cel opus lui Hristos.
11. Avem aici o antinomie, pentru că Iisus nu are tată pământesc. Însă se cuvenea să li se arate evreilor că El plinea Legea. Cu toate acestea, tre­buie să amintim că Maria era și ea din neamul împărătesc al lui David (unica noastră sursă cu privire la Maria și familia ei, Protoevanghelia lui Iacov, spune: „era și ea [ca și cele 7 fecioare care trebuiau să țeasă pânzeturile prețioase pen­tru Templu] din seminția lui David.”, X, 1. Acest lucru este confirmat de doi Părinți ai Bisericii: Sf. Efrem, care spune că se înțelege de la Sf. Luca (Comentariu la Evanghelia concordan­tă, I, 25), și Sf. Ilarie, în Despre Matei,1, 1). Insă Iosif este singurul pomenit în această calitate, deoarece este vorba despre o genealogie „lega­lă”, după Legea lui Moise.
12. În textul grec se folosește același verb pentru bărbați ca și pentru femei, la un mod și un timp diferit. Însă în textul latin, Sf. Ieronim a avut grijă să folosească două verbe diferite: pentru „a zămisli” folosește genuit(din verbul gigno [gignere], a cărui formă veche era geno); iar pentru nașterea lui Hristos folosește natus est („S-a născut”). Or, Ieronim, care a retradus Noul Testament în latină la cererea papei Damasie, avea sub ochi o Evanghelie a lui Matei în ebraică, pe care o copiase el însuși. Deci, în acest punct, textul latin este mai aproape de ebraică decât cel grec.
13. Termenul de „onanism” pentru a califica mas­turbarea este un abuz de limbaj: este vorba, de fapt, de refuzul de a zămisli, care era considerat în Israel un păcat foarte mare, pentru că fiecare cuplu evreu avea datoria de a participa la zămis­lirea lui Mesia. Onan, într-adevăr, a refuzat să dea sămânța sa Tamarei [pentru că era văduva fratelui său] și a preferat să o răspândească pe pământ (Fac. 38, 8-9). Iar aceasta „era rău îna­intea lui Dumnezeu” (Fac. 38, 10). Problema masturbării, care este de ordin fizic, psihic și sentimental, nu are nici o legătură directă cu pă­catul lui Onan.
14. Se poate observa că păcatul lui David este po­menit în cel de-al doilea grup, pentru că se spu­ne „David a zămislit pe Solomon din femeia lui Urie” De fapt, David este pomenit de două ori, mai întâi în primul grup, ca o imagine a Regelui ceresc și prefigurare a Împărăției lui Hristos, apoi în cel de-al doilea, ca rege adulter și uci­gaș (rege al acestei lumi),cu rodul păcatului său, Solomon.
15. Is. 55, 11. Avem o pildă frumoasă a acestui lu­cru: regelui Ahaz (secolul al VIII-lea Î. Hr) i s-a prorocit de către Isaia nașterea lui Emanuel, deși era cel mai rău dintre toți, căci săvârșise o mare nelegiuire. Când omenirea este la un ni­vel abisal de păcat și întunecare răsare lumina lui Hristos (cf. acea „Lumen Christi” din noap­tea de Paști apuseană, lumină care strălucește în întuneric). Ceea ce Dumnezeu a hotărât se împlinește orice s-ar întâmpla. Dumnezeu nu este îngrădit de greșelile și păcatele noastre: El trece dincolo de ele.