De ce plouă tuturor?

Era vară, o vară mai grea decât celelal­te, era pentru prima dată după mulÅ£i ani când cerul părea că s-a închis cu adevărat ÅŸi pur ÅŸi simplu nu mai ploua deloc, nici măcar o singură picătură de ploaie nu a binecuvântat pământul mai multe luni de zile. Era cu adevărat greu să nu vezi nici măcar un mic nouraÅŸ pe cer, să nu simÅ£i măcar o mică adiere de vânt. ÅŸi totuÅŸi vara mergea înain­te, la fiecare început de zi, pe străzile metro­polei în care cândva a strălucit marele Ierarh Irineu, toÅ£i alergau în direcÅ£ii opuse ÅŸi nimeni nu se oprea măcar o clipă, o singură clipă, o clipă care să-i facă să se întrebe oare de ce Domnul nu ne mai binecuvântează?

În acea vâltoare îmi îndreptam ÅŸi eu în fi­ecare zi paÅŸii spre locul de muncă ÅŸi toate pă­reau la fel, o clipă care nu se mai termina, iar ploaia tot întârzia să vină; dar de ce oare toÅ£i păreau neschimbaÅ£i, de ce nimeni nu se gân­dea la Domnul?

Una din zile urma însă să fie diferită, urma să fie ziua pe care nu o voi uita niciodată, ziua în care Domnul a hotărât să-l aducă pe PreasfinÅ£itul în vechea cetate franceză, din sim­plul motiv că pe acolo trebuia să treacă trenul care-l ducea la mănăstire ÅŸi pe care urma să-l schimbe, neavând o legătură directă.

PreasfinÅ£itul a stat în oraÅŸ doar câteva ore, ore care au trecut ca o clipită, nu am reuÅŸit decât să cumpărăm noile bilete de tren ÅŸi să gustăm câte ceva de-ale gurii, iar când am bă­gat de seamă, trenul se apropia de peron ÅŸi era ora despărÅ£irii, o despărÅ£ire deosebită, o despărÅ£ire care avea să le schimbe pe toate. Trenul se îndepărta încet de gară, iar eu nu-mi puteam rupe privirea de la vagonul care-l du­cea pe PreasfinÅ£itul; doar micile picături de ploaie care cădeau uÅŸor, uÅŸor pe feÅ£ele oame­nilor din jur m-au făcut îndată să-mi îndrept privirea spre cer ÅŸi să realizez că afară înce­puse să plouă. Ploua lin, uÅŸor, blând, ploua încet, fără grabă, aÅŸa cum se depărta ÅŸi trenul PreasfinÅ£itului din gara care a devenit deo­dată un loc de bucurie, un loc unde toÅ£i s-au oprit din mers pentru o clipă, toÅ£i cei din jur au zâmbit ÅŸi priveau miraÅ£i unii la alÅ£ii, oare cum de plouă?

În acea clipă mi-am dat seama că picătu­rile de ploaie se prelingeau ÅŸi pe faÅ£a mea, iar la un moment dat s-au îmbrăÅ£iÅŸat cu lacrimi­le care au început ÅŸi ele să curgă pe obraji, se îmbrăÅ£iÅŸau ÅŸi curgeau pur ÅŸi simplu, curgeau, căci binecuvântarea Domnului era peste noi toÅ£i, cu al Său har ÅŸi cu a Sa iubire de oameni. Binecuvântarea a venit peste tot oraÅŸul, oraÅŸ în care pentru câteva ore a poposit PreasfinÅ£itul, iar odată cu el ÅŸi Domnul Hristos, ÅŸi a venit în toată simplitatea, cu toată bucuria, cu toată dragostea ÅŸi cu toată inima, inimă în care am încăput cu toÅ£ii – ÅŸi cei drepÅ£i ÅŸi cei nedrepÅ£i, ÅŸi cei buni ÅŸi cei răi, cu toÅ£ii eram copleÅŸiÅ£i în acele clipe...

Åži lacrimile continuau să-ÅŸi croiască drum alături de picăturile de ploaie, iar în faÅ£a mea, parcă într-o clipită, mi-am văzut toată viaÅ£a ÅŸi am simÅ£it că tocmai L-am văzut pe Domnul, L-am văzut pe Domnul în ochii PreasfinÅ£itului, care ne-a binecuvântat cu ambele mâini din tren, chiar în clipa în care norii se împingeau unii pe alÅ£ii, certându-se care să ajungă mai repede să aducă binecuvântarea Domnului, nori care semănau cu oamenii care aleargă cu nerăbdare de la poarta dinspre drum către mă­năstire, ca nu cumva să piardă binecuvântarea de la începutul Liturghiei, că doar aÅŸa le po­runcise ÅŸi PreasfinÅ£itul. Iar lacrimile curgeau în continuare. Curgeau, căci într-o clipită am înÅ£eles că Domnul a fost tot timpul alături de mine, iar eu nici nu mi-am dat seama; ÅŸi de câte ori nu L-am văzut...?

L-am văzut în ochii părintelui care m-a botezat, chiar dacă atunci aveam doar opt ani, privirea Domnului însă a rămas neschimbată, e aceeaÅŸi privire pe care o vedem cu toÅ£ii în ochii celor bolnavi atunci când mergem la spi­tal ÅŸi îi cercetăm pe cei în neputinÅ£ă, iar ei ne zâmbesc ÅŸi lacrimile lor nu fac altceva decât să se îmbine cu ale noastre, cu ploaia care se revarsă peste toÅ£i, cu binecuvântarea care vine în toată plinătatea. AceeaÅŸi privire pe care nu

o  pot uita, atunci când i-am dat unui sărac o haină, o haină care era pe mine, dar după ce am dat-o am simÅ£it că îmi este mult mai cald, căci în ochii săracului L-am văzut pe Domnul, pe Domnul pe Care L-am văzut ÅŸi în ochii ce­lui flămând când a primit în dar de mâncare, pe Domnul pe Care L-am văzut ÅŸi în ochii ce­lui însetat ÅŸi ai celui închis, ai celui prigonit ÅŸi ai celui rătăcit – era mereu aceeaÅŸi privire. Privire pe care am regăsit-o în nenumăratele spovedanii, mulÅ£i ani după ce PreasfinÅ£itul a plecat agale din gară în trenul pe care parcă ÅŸi acum îl văd, iar chipurile luminate ale oame­nilor care ies din biserică după spovedanie ne încredinÅ£ează că Domnul este cu noi.

Domnul a fost ÅŸi este tot timpul cu mine, chiar dacă urechile mele sunt de multe ori în­fundate ÅŸi nu aud glasul cel blând care zice VeniÅ£i la Mine toÅ£i cei osteniÅ£i ÅŸi împovăraÅ£i ÅŸi Eu vă voi odihni pe voi.

În acea zi am înÅ£eles de ce plouă tuturor ÅŸi am simÅ£it cu adevărat cât de mare e inima Domnului. De atunci ÅŸi până astăzi a plouat de nenumărate ori, iar de fiecare dată când plouă, gândul îmi fuge la Domnul ÅŸi sunt copleÅŸit, căci nimic nu am făcut vrednic de binecuvântarea Lui, dar afară totuÅŸi plouă, plo­uă ca în ziua în care PreasfinÅ£itul a adus ploa­ia în oraÅŸ, a adus binecuvântarea Domnului.

leromonah Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma