În miezul procesului de „desfigurare” a omului și a lumii la care asistăm neputin­cioși, în ziua de 6 august ne este dat să prăznuim luminosul Praznic al Schimbării la Față, al „transfigurării” sau „preschimbării” (gr. metamorphosis) Domnului pe Muntele Tabor.

De fapt, Domnul Hristos lasă să transpa­ră, înaintea a trei dintre ucenicii Săi, slava Sa cea dumnezeiască, prin înfățișarea cea ome­nească, fața Lui preschimbându-se și deve­nind „ca soarele”, iar hainele Lui devenind „albe ca lumina”... Mai precis, harul cel dum­nezeiesc străbate prin chipul cel de om al Mântuitorului, pentru a ne revela prototipul sau „modelul” icoanei care suntem chemați să devenim fiecare dintre noi. Chipul lumi­nos al Domnului ne descoperă (revelează) umanitatea Sa cea îndumnezeită prin unirea cu dumnezeirea Sa, după fire, pentru a ne ară­ta calea unirii noastre cu El, după har.

Praznicul „preschimbării” la Chip a Domnului nu rămâne însă ceva ce s-a pe­trecut în trecutul îndepărtat, ci constituie un prilej pentru noi, cei de azi, de a ne îm­părtăși, precum cei trei ucenici odinioară, de lumina și slava Domnului, ca unii care suntem „chemați”, prin slava și prin pute­rea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari și pre­țioase făgăduințe, ca prin ele să ne facem părtași dumnezeieștii firi, scăpând de „stri­căciunea poftei celei din lume” (cf. 2 Pt. 1, 3-4). Acesta constituie, de fapt, antidotul la procesul de „desfigurare” la care ne su­pune duhul lumii acesteia, schimonosindu-ne trăsăturile armonioase pe care le-am primit atunci când ne-am născut „din nou, din apă și din Duh”, la Botez. Pe de o par­te, în lumina Chipului Domnului ce stră­lucește peste noi, ne este dat să ne vedem scâlcierile și malformațiile la care a fost su­pusă „icoana” pe care Duhul Sfânt a înte­meiat-o în noi și a pecetluit-o la Botez, ve­dere care ne-ar putea de-a dreptul înspăimânta, dacă nu ar fi, pe de altă par­te, Harul cel înnoitor și luminător de suflet care se revarsă astăzi cu prisosință peste noi. Astfel, primul efect al acestei duioase lumini ce se revarsă peste noi din Chipul lui Hristos este curățitor și de conștiință trezitor, arătându-ne, prin contrast, necu- răția care se acumulează subtil, dar real și concret în noi. Acesta se face temeiul po­căinței celei adevărate, adică al reconside­rării darului „luminării” primite la Botez și al întoarcerii dinspre sine și dinspre lume spre Izvorul Vieții și al Luminii celei ade­vărate Care ne-a făcut una cu El, făcându-ne părtași Trupului și Sângelui Său, prin care ne curățește de păcate și ne vindecă de toată lucrarea stricăciunii.

Lumina „cea pururea fiitoare” a Dom­nului strălucește astăzi „și nouă, păcătoșilor”, făcând ca bucuria de „a (ne) vedea” propri­ile neajunsuri să fie mai mare decât întris­tarea care ne cuprinde atunci când ne rănim de păcatele și scăpătările noastre. Lumina care izvorăște din chipul Domnului ne cu- rățește și ne înnoiește nu numai la praznicul Preschimbării Sale pe Tabor, ci se revarsă peste noi duios la fiecare Dumnezeiască Li­turghie când, înainte de citirea Evangheliei, invocăm „să strălucească în inimile noastre lumina cea curată (neamestecată) a dumnezeirii”, prin cuvântul care ni se citește și care este „lumina cea adevărată care lumi­nează pe tot omul ce vine în lume” (cf. In. 1). Iar la sfârșitul Sfintei Liturghii, după ce ne împărtășim din Trupul și Sângele Dom­nului, cântăm cu toții: „Am văzut lumina cea adevărată...”, ca unii care am contemplat cu ochii inimii pe Cel ce pentru noi S-a în­trupat și Care, în ciuda întunecimii din noi, a binevoit să vină „să ne sfințească pe noi”, unindu-se cu noi, întru a noastră curățire și înnoire.

Aceluia îi aducem slavă și mulțumită pentru a ne fi dat „haină luminoasă” și pen­tru că S-a făcut lumină nouă și lumii, pen­tru a ne fi călăuză, prin Cuvântul Său și prin pururea prezența Sa, în întunericul în care ne este dat să peregrinăm, spre a ne face veșnic părtași la Lumina Sa cea fără de apus!

La Praznicul Schimbării la Față a Dom­nului Iisus Hristos, anul mântuirii 2013.