Pentru prima oară mi-am pus în­trebarea oare ce voi lua cu mine?cu ceva ani în urmă, când mă pregă­team pe ultima sută de metri să merg la mănăstire. Cele câteva drumuri la Cru­cea Roșie, cu haine și tot felul de lucruri, se pare că nu au rezolvat problema întru totul și mica garsonieră de la Paris părea la fel de pli­nă; nici încercările ulterioare de a mă desco­torosi de toate acele lucruri care mi se păreau așa de inutile la acea vreme nu au reușit întru totul să rezolve problema. Întrebarea rămânea deschisă, oare ce voi lua cu mine?

În clipa în care urma să pun în mașina care aștepta în parcare cu o nerăbdare de nedescris acele câteva lucruri pe care totuși m-am hotă­rât să le iau la mănăstire, Mihai, prietenul meu devotat, care era un mare specialist în a da sfa­turi altora, a rezolvat definitiv frământarea mea. Mihai, care îi privea pe călugări cu atâta admirație, încât doar din privirea lui câteoda­tă îți venea întrebarea „oare să nu mă fac și eu călugăr?", Mihai, care vedea în călugări îngeri pe pământ, oameni cu adevărat duhovnicești, oameni care petrec timpul în rugăciune și pri­veghere, oameni care apropie cerul de pământ și sfințesc acele locuri unde se nevoiesc gene­rații întregi, Mihai a rezolvat problema foarte firesc, a făcut imediat alegerea potrivită și în drum spre mașină a zis: „Frățioare, astea nu-ți trebuie ție... nici astea... și nici astea... Asteacu atât mai mult nu-ți trebuie ție... da, și nici as­tea cu siguranță, ce să mai... la gunoi cu ele..."; și, până să pot eu spune ceva, m-am trezit cu cea mai bună pereche de încălțări și alte câte­va lucruri faine (pe care nici nu am apucat să le văd) aruncate la tomberon. „Acumpoți mer­ge liniștit la mănăstire, trebuie să te înveți de pe acum să fii călugărf,a zis Mihai pe un tot atât de serios, încât nu am putut să-l contrazic. Dacă așa zice Mihai, sigur că sunt călugăr și trebuie să dau exemplu bun.

Între mine și Mihai au rămas mai mult de­cât privirile care se împleteau parcă și nu vo­iau să se despartă, asemenea unor mâini care se țin doar de vârful degetelor și nu vor să-și dea drumul, privirile care spuneau atât de mult încât nu era cazul să ne luăm rămas-bun, iar mașina aștepta în continuare cu nerăbdare, de parcă știa că era pentru ultima clipă când pri­veam lumea în spate, era pentru ultima dată când mă gândeam ce aș putea să iau cu mine la mănăstire.

A trecut ceva timp până când am înțeles că de fapt tot ce trebuia să iau cu mine era ini­ma care ardea atunci pentru Domnul, inimă
pe care cu siguranță nu puteam să o uit la Paris, inimă care, dacă nu o aduceam la mănăstire, s-ar fi ofilit pur si simplu.

Acest lucru l-a înțeles si Mihail, care chiar dacă are doar vreo 5 anișori, niciodată nu uită să-și facă rugăciunile, iar de fiecare dată când slujește la biserică în stiharul pe care l-a pri­mit atunci când de-abia îi ajungea în înălțime mai sus de genunchi lui Preasfințitul, știe că îl slujește pe Domnul, știe că lumânările pe care le aprinde meticulos în fiecare duminică sunt pentru Domnul, știe că de fiecare dată când iese la Vohod cu lumânarea este pentru Domnul, și asta îl face pe Mihail să fie un ade­vărat creștin. Mihail și la Parastas știe să se rupă de cele lumești, iar când trebuie să îm­partă merindele de pomană la sfârșit, merin­de pe care bunica niciodată nu uită să le pre­gătească, Mihail scoate cu o dexteritate deosebită felia de salam care se găsește pe alo­curi și o dă lui Micuța, câinele mănăstirii, care știe prea bine că dacă stă cuminte la rugăciu­ne nu va rămâne flămândă... Într-un cuvânt, Mihail este prietenul celor mici, cu Mihail nici pisicile nu rămân flămânde niciodată la mă­năstire.

Viața la mănăstire e cu adevărat frumoa­să, câteodată chiar îți pui întrebarea dacă până a veni la mănăstire nu era totul doar un vis care nu se mai termina, iar acum m-am trezit și cu adevărat văd frumusețea fiecărui răsărit de soare, frumusețea fiecărei zile care mă apro­pie mai mult de Domnul. Răsăriturile nu sunt niciodată la fel ca și apusurile, apusurile ves­tesc o zi nouă, o zi mai frumoasă decât cea care s-a scurs liniștit, o zi care vestește că Domnul este cu noi, că nici astăzi nu ne-a lă­sat. Åži fiecare răsărit de soare e un început nou pe care îl port în inimă, e un început nou care îmi dă putere să merg înainte.

La mănăstire vezi și pomii care primăva­ră de primăvară înfloresc, vezi și pupezele care la prima adiere a vântului călduț care vesteș­te că iarna s-a retras vin în curte și își pregă­tesc cuib, iar dimineață de dimineață cântă atât de bucuros de parcă ar ține ton cu utre­nia care se aude lin pe geamul bisericii.

La mănăstire vezi și frunzele toamnei care sunt bătute de vânt în toate direcțiile și, ase­menea unui vals, se rotesc împrejur, vestind că frigul bate la ușă, dar asta este și vestirea faptului că va urma și primăvara.

La mănăstire vezi chipurile oamenilor care aleargă cu atâta dragoste pe dealul care îi des­parte de drum, ca să prindă slujba binecuvân­tată, ca să-și mai încarce bateriile, ca să mai poată răsufla ușurați. Iar lumea, lumea din afara porții mănăstirii fuge în continuare cu aceeași întrebare, oare ce voi lua cu mine?,voi lua casa frumoasă pe care cu atâta muncă am agonisit-o?, voi lua mașina care cu câțiva ani în urmă era cea mai grozavă, iar acum nu pare chiar așa de frumoasă? voi lua hainele sau în­călțările care mi se par așa de frumoase? oare ce voi lua cu mine?

Nea Samson, care nu era umblat prea mult pe la biserică, în clipa în care a pierdut o per­soană dragă și-a dat seama că atunci când te desparți de lumea aceasta nu poți lua nimic cu tine. Nea Samson a hotărât atunci să vină la Biserică să ridice un parastas și să dea de po­mană pentru sufletul celui adormit. Dacă nu iei nimic cu tine de pe lumea aceasta, se gân­dea Nea Samson, măcar să-ți dea alții pentru sufletul tău. În clipa în care lumea primea cu atâta drag pomana pregătită și îi răspundea lui