Domnul se află la sfârÅŸitul lucrării sale din Galileea ÅŸi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârÅŸi mântuirea lumii; El istoriseÅŸte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei ÅŸi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”.

Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istoriseÅŸte această parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepÅ£i ÅŸi priveau cu dispreÅ£ pe ceilalÅ£i” (1). Cât de potrivită este această remarcă a lui Hristos! Avem adesea impresia, sentimentul că suntem buni, drepÅ£i, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaÅ£ia cu ceilalÅ£i, care mereu e în avantajul nostru. Să ne amintim de preoÅ£ii ÅŸi cărturarii dinaintea orbului din naÅŸtere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise …. Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, ÅŸi tu ne înveÅ£i pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot dispreÅ£ul preoÅ£ilor pentru cei de jos… Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună despre sine.

Cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului ÅŸi ale creÅŸtinului, diametral opuse unul celuilalt.

Un fariseu aparÅ£ine „castei” celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea a „exclusiviÅŸtilor”. Cred în tot ce se află scris în Lege ÅŸi în Prooroci, ÅŸi pun în practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea sunt oameni remarcabili (Sfântul Pavel era fariseu).

Un vameÅŸ este un evreu care colaborează cu autorităÅ£ile romane. Acestea încasau de la ei taxele ÅŸi impozitele în avans, adică ei plăteau către vistieria publică romană taxele ÅŸi impozitele, ÅŸi îÅŸi primeau înapoi plata percepând aceste taxe ÅŸi impozite luând pentru ei o parte importantă. Erau bogaÅ£i ÅŸi duceau o viaÅ£ă fastuoasă, mai aproape de cultura greco-romană păgână decât de obiceiurile evreieÅŸti. Evreii evlavioÅŸi îi urau: nu le vorbeau, nu-i atingeau ÅŸi nu mâncau cu ei, pentru că erau „necuraÅ£i” (atingeau banii idolatri, moneda romană cu efigia împăraÅ£ilor romani divinizaÅ£i).

Dar amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga”, adică se ridică duhovniceÅŸte pentru a întâlni pe Dumnezeu. Însă, odată ajunÅŸi la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbaÅ£ii evrei, atitudinea lor (comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit.

Fariseul merge în faÅ£ă pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl” (la intrarea „Sfintei Sfintelor”) ÅŸi stă „în picioare”, drept ca litera I, sigur de el. Se roagă „în sine”: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „MulÅ£umesc Å¢ie Doamne…”. Åži acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalÅ£i sunt răi: sunt hoÅ£i, nedrepÅ£i, desfrânaÅ£i, nu Å£in Legea. Iată acest îmbogăÅ£it care este „în spatele bisericii” ÅŸi care se tăvăleÅŸte în desfrâu… Bine că nu sunt ca dânsul! Eu Å£in Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalÅ£i, pe când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaÅŸte starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; ÅŸi pe de altă parte, acest om este mulÅ£umit de sine, întors asupra lui însuÅŸi, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză care îngăduie creaÅ£ia ÅŸi darul lui Dumnezeu către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulÅ£umit de Sine, creaÅ£ia nu ar exista. Dumnezeu îÅŸi retrage slava Sa pentru ca creaÅ£ia să poată exista. El este mereu „întru” (пpos, pros) ÅŸi dăruieÅŸte totul fără a aÅŸtepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său lăuntric nu este o rugăciune.

VameÅŸul face exact invers. Nu îndrăzneÅŸte să înainteze, stă la intrarea în templu, nu îndrăzneÅŸte nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, ÅŸi deci se uită în jos, în pământ, ÅŸi îÅŸi loveÅŸte pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu - ÅŸi spune o rugăciune minunată: „Doamne, miluieÅŸte pre mine păcătosul”, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăinÅ£a. Are o nesfârÅŸită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa ÅŸi este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameÅŸul vorbeÅŸte cu adevărat lui Dumnezeu.

Aici Domnul rosteÅŸte un cuvânt înfiorător: VameÅŸul, ÅŸi nu Fariseul, este îndreptăÅ£it, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, pocăinÅ£a. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioÅŸi ÅŸi evlavioÅŸi, modele, pe când vameÅŸii erau urâÅ£i. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată conversiune, o întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulÅ£i farisei mulÅ£umiÅ£i ÅŸi siguri de ei înÅŸiÅŸi, care Îl atacă pe Hristos, ÅŸi câÅ£iva vameÅŸi care se convertesc (cum este Zaheu vameÅŸul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Hristos).

Fraza de la urmă este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un logion, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalÅ£ă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereÅŸte pe sine se va înălÅ£a.” Drumul către înălÅ£imile cereÅŸti trece prin coborârea de sine voită: pocăinÅ£a ÅŸi smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească. Partea a doua a frazei se aplică cu precizie lui Hristos: El S-a coborât pe Sine până la a lua chip de rob – ÅŸi chiar până la moarte – iar Tatăl Său L-a înălÅ£at, dimpreună cu firea Sa omenească, peste ceruri.

Pr Noël TANAZACQ (Paris)

(1) Luca 18, 9: acest verset trebuie adăugat la pericopa liturgică bizantină, care nu este redată în întregime, lucru care se întâmplă adesea cu lecturile din tradiÅ£ia răsăriteană.