În toate riturile, perioada pascală se împarte în două: primele două duminici sunt o prelungire a PaÅŸtilor, iar celelalte trei o pregătire pentru Cincizecime. Ritul bizantin nu este o excepÅ£ie, dar are o particularitate, care este tocmai această a doua duminică de PaÅŸti¹ (numită a 3‑a duminică după PaÅŸti), în care pericopa face legătura între îngroparea ÅŸi Învierea Domnului. Este un caz unic, căci în toate tradiÅ£iile liturgice se deosebeÅŸte cu grijă ceea ce Å£ine de Patimi ÅŸi ceea ce Å£ine de Învierea lui Hristos. Or, ceea ce uneÅŸte cele două pasaje este cinstirea adusă unui mort, sub formă de miruri. Dar, înainte de a intra în conÅ£inut, trebuie să aducem câteva precizări de ordin biblic. De fapt, trebuie să privim în paralel cele patru Evanghelii. În cele trei Evanghelii Sinoptice (Mt, Mc ÅŸi Lc), găsim îngroparea lui Hristos, dar de către Iosif singur, fără a pomeni mirurile, iar sfintele femei care purtau miruri sunt trei, deÅŸi Luca vorbeÅŸte doar de „femei”, fără a le numi. Sfântul Ioan aduce în plus o informaÅ£ie preÅ£ioasă: el vorbeÅŸte despre Nicodim ÅŸi Iosif, ca ÅŸi despre giulgiuri ÅŸi miruri. Dar în ce le priveÅŸte pe femei, nu vorbeÅŸte decât despre Maria Magdalena, singura căreia i se arată Hristos. Mirurile sunt subînÅ£elese, dar nu se pomeneÅŸte despre ele. Ca să înÅ£elegem exegeza care va urma, trebuie să folosim sinoptica, pentru a avea dinaintea ochilor pericopele celor patru Evanghelii.

Venind seara, cum era pregătirea, adică ajunul sabbatului: este seara zilei în care Domnul a fost răstignit, adică seara Vinerii Mari, ÅŸi am intrat în ceasul al nouălea (= ora 15) ÅŸi cel de‑al 12‑lea (= ora 18). După ceasul al 12‑lea, vom intra deja în sabat, pentru că ziua biblică începe seara. Åžtim de la Sfântul Ioan că iudeii veniseră să ceară lui Pilat ca cei răstigniÅ£i să fie omorâÅ£i, iar trupurile lor să fie ridicate (Ioan 19, 31). Sabatul era atât de sfânt că nu se putea concepe ca un trup de osândit la moarte să rămână pe locul lui pe cruce în vederea tuturor. Pe de o parte exista un blestem asupra celor răstigniÅ£i², iar pe de altă parte, sabatul reprezenta unirea cu Dumnezeu ÅŸi deci ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, unde moartea nu avea loc.

Iosif din Arimateea se grăbeÅŸte deci să afle pe Pilat ÅŸi să‑i ceară trupul lui Iisus, pentru a o lua înaintea iudeilor, care l‑ar fi aruncat poate la gunoi. Se grăbeÅŸte ÅŸi pentru că se apropia începutul sabatului ÅŸi după aceea nu se mai putea „lucra”: deci mai rămăsese puÅ£in timp pentru a pune în mormânt pe Domnul. Cine este Iosif? Este un personaj important, bogat, sfetnic, adică membru al Sinedriului, de fel din Arimateea (la aproximativ 30 de km la nord‑vest de Ierusalim). Acest demnitar e drept ÅŸi bun³. Are o particularitate: este ucenic al lui Iisus, în ascuns. Acest lucru ne spune că ÅŸi printre oamenii de vază, printre cei de seamă, erau drepÅ£i care recunoÅŸteau în Iisus pe Mesia. Dar presiunea mediului era atât de mare, încât erau obligaÅ£i să facă aceasta în ascuns. Iosif nu putea face mai mult decât să se abÅ£ină de la orice act sau cuvânt ostil lui Iisus (Luca 23, 51).

Dar este un om curajos: a mers cu îndrăzneală la Pilat pentru a‑i cere trupul lui Iisus. Åži era într‑adevăr nevoie de îndrăzneală! A face aceasta însemna a se descoperi ÅŸi a risca excluderea din Sinedriu ÅŸi din societatea evreiască. O faptă cu atât mai frumoasă cu cât, Iisus fiind mort, totul putea părea pierdut (deci, la ce bun…?). Însă, fără îndoială, Iosif cel cu bun nume a fost călăuzit de Duhul Sfânt. El făcea parte dintre cei câÅ£iva drepÅ£i ai Vechiului Legământ asupra cărora s‑a odihnit Duhul Sfânt. Era misiunea sa să pună pe Hristos în groapă după cuviinÅ£ă, pentru ca trupul Său să nu fie necinstit.

Pilat este mirat că Iisus murise deja (Marcu 15, 44): ce neruÅŸinare acest „deja”! El a osândit un nevinovat, care a murit încet prin sufocare timp de 6 ore (de la ceasul al 3‑lea la ceasul al 9‑lea)! Hristos a murit astfel pentru că părinÅ£ii noÅŸtri Adam ÅŸi Eva s‑au închis în numărul 6, fixaÅ£i asupra lor înÅŸiÅŸi – făpturi ale zilei celei de‑a 6‑a – ÅŸi au refuzat cu încăpăÅ£ânare să treacă la 7, adică să se unească cu Dumnezeu. A murit prin sufocare, pentru că părinÅ£ii noÅŸtri pierduseră Duhul Sfânt, suflarea dumnezeiască. Ne‑a izbăvit de acest blestem ÅŸi ne dă înapoi suflarea de viaÅ£ă. Pilat se asigură chemând pe sutaÅŸul care‑L păzise ÅŸi care îi confirmă: un soldat a străpuns inima osânditului cu lancea sa. Atunci îi dă lui Iosif trupul lui Iisus. 

Acesta din urmă se grăbeÅŸte să se întoarcă la Golgota⁴. Dar nu e singur. Sfântul Ioan ne arată că Nicodim îl însoÅ£eÅŸte. Nicodim este un fariseu, dascăl al Legii, probabil membru al Sinedriului: venise noaptea să‑L vadă pe Iisus pentru a‑L întreba despre cea de‑a doua naÅŸtere, din apă ÅŸi din duh, iar Domnul îl iniÅ£iase în tainele mântuirii (Ioan 3, 1‑21).

Iosif a adus un „giulgi nou” (ÅŸi probabil o năframă⁵ ÅŸi legături)⁶, pe când Nicodim aducea o cantitate mare de miresme (ca la 100 de livre⁷ de amestec de smirnă ÅŸi aloe). Aici este legătura între cele două părÅ£i ale acestei Evanghelii, căci Sfintele Femei vor aduce ÅŸi ele miresme.

Smirna⁸ este un balsam de mare preÅ£ făcut dintr‑o răÅŸină roÅŸie din Arabia (provenind din Balsamodendron myrrha) ÅŸi folosit de iudei pentru parfumurile de nuntă ÅŸi înmormântare. Aloea este un parfum extras dintr‑un lemn de preÅ£ din Orient: este aproape întotdeauna amestecat cu un alt parfum, ca smirna. Se ungeau trupurile celor morÅ£i cu aceste miresme pentru a le cinsti ÅŸi a evita putrezirea (ÅŸi mai ales mirosul ei). Era un fel de îmbălsămare: această practică era rezervată claselor aristocratice, ÅŸi mai ales marilor preoÅ£i. Putem să remarcăm că Iisus a fost ucis ca un răufăcător ÅŸi ca un rob, dar a fost îngropat ca un mare preot. E de la sine înÅ£eles că, în ceea ce‑L priveÅŸte pe Hristos, era o prorocie a faptului că a fost străin de putrezire, ÅŸi prin urmare a Învierii Sale.

Iosif ÅŸi Nicodim coboară pe Domnul pe de Cruce. Femeile nu intervin, ci privesc (Luca 23, 55), pentru că este o treabă bărbătească, grea (trupul unui om în toată firea este greu) ÅŸi istovitoare. Cei doi scot cuiele, coboară trupul lui Iisus, pun pe chipul Său o năframă ÅŸi îl înfăÅŸoară întreg într‑un giulgiu, înmiresmându‑l în acelaÅŸi timp cu miruri. Trupul Domnului aduce deci aminte de pruncul Iisus culcat în iesle ÅŸi înfăÅŸat în scutece (sau mai degrabă scutecele erau vestirea îngropării Sale). Aceste giulgiuri care pecetluiesc trupul lui Hristos mort simbolizează omul întemniÅ£at în păcat ÅŸi în moarte.

Apoi duc preasfântul trup mort al Dumnezeului‑om într‑un mormânt nou. De ce? Pentru că mai era puÅ£in timp înainte de începutul sabatului. Or, aproape de Golgota, Sfântul Ioan ne spune că era o grădină. Trebuie să ne amintim că execuÅ£iile se Å£ineau în afara zidurilor: Golgota se află nu departe de poarta lui Efraim, la vest de Ierusalim, într‑o zonă înverzită. Iar în această grădină, Sfântul Ioan ne spune că era un mormânt nou. Sfântul Duh, într‑adevăr, arătase lui Iosif Arimatianul să sape un mormânt pentru îngroparea lui Hristos. Aceste morminte erau mici grote săpate în stâncă, unde se găseau „firide” pentru depunerea trupurilor: se intra printr‑o uÅŸă scundă ÅŸi erau închise cu o piatră mare, rotundă, care se trăgea deasupra. Ca ÅŸi la Crăciun, oamenii l‑au respins pe Hristos, dar cosmosul L‑a primit: peÅŸtera de la Crăciun era vestirea mormântului lui Hristos. Acest mormânt este „nou”, nu adăpostise până atunci niciun mort, pentru că de fapt nu era menit să fie sălaÅŸ al morÅ£ii, ci izvor al vieÅ£ii: în ÅŸi din acest mormânt Domnul va înnoi toată făptura.

Sfintele femei privesc cu atenÅ£ie unde a fost pus trupul Domnului (Marcu 15, 47 ÅŸi Luca 23, 55). Apoi este sabatul, pe care îl respectă cu sfinÅ£enie.

Ajungem la partea a doua a Evangheliei, pe care nu o voi discuta în detaliu pentru că am vorbit pe larg despre ea într‑un număr anterior al Apostoliei (n°1 din aprilie 2008). Dar este interesant să facem legătura între cele două. 

Foarte de dimineaÅ£ă, în zorii zilei de duminică, în jurul orei 5, sfintele femei se îndreaptă către mormânt cu miruri. Este vorba despre Maria Magdalena, care fusese îndrăcită ÅŸi pe care Domnul o izbăvise, Maria, mama lui Iacov ÅŸi Iosi, ÅŸi de Salomeea, mama lui Iacov cel Mare ÅŸi a lui Ioan, soÅ£ia lui Zebedeu. În Occident Salomeea va fi numită ÅŸi ea Maria, de unde numele de cele „trei Marii”. Aceste trei femei sunt extraordinare: sunt curajoase (au urmat pe ÎnvăÅ£ătorul tot timpul Patimii Sale, ÅŸi nu ÅŸtiu cum vor putea trece de paza lui Pilat⁹), ascultătoare (respectă sabatul, în ciuda iubirii imense pe care o au pentru „rabbuni” al lor), încrezătoare (cine ne va da piatra la o parte? Se lasă în voia lui Dumnezeu), ÅŸi mai ales iubitoare. Fac toate acestea pentru a aduce miruri unui mort. Este un act de iubire cu totul gratuit. Pe când Apostolii se ascund în FoiÅŸor, morÅ£i de frică, ele fac cinste neamului omenesc. Sosesc la mormântul de pe care piatra a fost dată la o parte, văd pe serafimul care le vesteÅŸte Învierea lui Hristos ÅŸi le dă un mesaj pentru Apostoli. Dar sunt atât de emoÅ£ionate că nu pot vorbi: este „prea frumos”.

Iată minunea acestei Evanghelii „mixte”, care uneÅŸte Patima ÅŸi Învierea. În acest ocean de tristeÅ£e care a fost uciderea lui Messia de către cei pe care i‑a zidit, în această deznădejde absolută, sunt cinci lumini care salvează onoarea neamului omenesc, cei cinci purtători de mir: doi bărbaÅ£i ÅŸi trei femei¹⁰. MironosiÅ£ă înseamnă purtătoare de mir, ei sunt purtători de miresme pentru Dumnezeu, Mirele ceresc. Asta înseamnă a crede în Învierea lui Hristos, a crede că trupul Său preascump nu poate fi învins de putrejune: a fi plin de iubire pentru Hristos.

Hristos a înviat!

Părintele Noël TANAZACQ, Paris