Oamenii se înfricoÅŸează numai la gândul de „judecată”, ÅŸi cu atât mai mult când e vorba de „cea de pe urmă”. Căci o judecată este o condamnare cu caracter absolut, iar experienÅ£a pe care o avem despre acest lucru în plan omenesc este de cele mai multe ori dezastruoasă. Dar atunci când este vorba despre o judecată dumnezeiască, lucrul care îi sperie pe credincioÅŸi este caracterul ei inexorabil, definitiv, cu atât mai mult cu cât clerul a insistat adesea prea mult pe această idee, mai ales în Occidentul scolastic din al doilea mileniu, în numele unei pedagogii duhovniceÅŸti îndoielnice: într‑adevăr, cum putem să ne închipuim că poate fi adus vreun om la Dumnezeu, care „este Iubire”, pe baza fricii de pedeapsă ? Este o pură inepÅ£ie din punct de vedere duhovnicesc, căci frica niciodată nu a zămislit iubirea.

Ca de fiecare dată în Evanghelie, este important să punem această învăÅ£ătură a Domnului în contextul său ÅŸi să încercăm să o înÅ£elegem în sensul ei adânc, în duhul ei. Domnul se află la capătul vieÅ£ii Sale publice, între intrarea Sa mesianică în Ierusalim ÅŸi Patima Sa. În timpul acestei scurte perioade se atinge culmea înfruntării dintre Hristos ÅŸi Iudei. NeliniÅŸtea se face simÅ£ită, timpul este ca suspendat, iar rabbi Ieshouah se găseÅŸte „la mijloc”, cu puÅ£in timp înaintea celei mai mari tragedii din istoria omenirii: uciderea Fiului lui Dumnezeu. În aceste împrejurări stranii Domnul face înfricoÅŸătoarea prorocie a sfârÅŸitului vremurilor1. Apoi istoriseÅŸte două pilde despre judecată: cea a celor zece fecioare înÅ£elepte ÅŸi nebune ÅŸi cea a talanÅ£ilor. În acest moment face prorocia ÎnfricoÅŸatei JudecăÅ£i, care este un fel de concluzie la prorocia despre sfârÅŸitul vremurilor, dar în pildă2. Imediat după aceea, va începe Patima Sa, care va duce la „judecata acestei lumi” (Ioan 12, 31).

Începutul este foarte clar: Fiul Omului, adică Iisus, Fiul lui Dumnezeu, va să vie cu slavă. Chiar înainte de a muri ÅŸi a învia ÅŸi de a sta de‑a dreapta Tatălui Său pe tronul dumnezeiesc, cu firea Sa omenească îndumnezeită, vesteÅŸte Întoarcerea Sa cu slavă. Prima Sa venire (la Crăciun) s‑a făcut în cea mai mare tăcere, smerenie ÅŸi taină, pentru că nu voia să Se impună, ÅŸi pentru că oamenii nu L‑au primit în slăbiciunea firii Sale omeneÅŸti, dar va veni pe pământ în plinătatea slavei Sale dumnezeieÅŸti, la sfârÅŸitul vremurilor3, adică atunci când va lua sfârÅŸit vremea care s‑a dat omenirii de către Tatăl ceresc pentru a primi pe Fiul Său, a‑şi schimba calea ÅŸi a intra în ÎmpărăÅ£ia Sa.

Avem deja aici un aspect foarte important al pedagogiei lui Dumnezeu: Tatăl ne trimite pe Fiul Său, apoi pe Duhul Sfânt, ÅŸi apoi ne lasă vreme pentru a primi această învăÅ£ătură, pentru a o pătrunde ÅŸi a ne schimba. Există o anumită analogie cu ceea ce s‑a petrecut în grădina Raiului. Dumnezeu–Fiul4 vine „în răcoarea serii”, adică la sfârÅŸitul unui timp (sau mai precis al unui eon, eonul zidirii), după ce a lăsat lui Adam ÅŸi Evei vremea să facă experienÅ£a libertăÅ£ii, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu ÅŸi să dea rod (Facere 3, 8).

Aici trebuie să facem două precizări importante: Hristos va veni „cu toÅ£i îngerii”, adică înconjurat de cele nouă cete îngereÅŸti, pentru că este Dumnezeu, cu Tatăl ÅŸi cu Duhul Sfânt. Åži „Va sta pe tronul slavei Sale”. Pentru ce spune aceasta? Nu este oare deja aÅŸezat pe „un tron mare alb”5 dimpreună cu Tatăl Său ÅŸi cu Duhul Sfânt? Lucrul nou aici este că va sta pe pământ: tronul Său, care era ceresc, va deveni pământesc. Dumnezeu va împărăÅ£i pe Pământ, în lumea văzută ÅŸi cosmică. Tatăl ÅŸi Duhul vor fi ÅŸi ei aÅŸezaÅ£i pe tron, dar nu vom vedea decât pe Fiul, pentru că El S‑a întrupat. Va fi plinirea celei de‑a doua cereri din Tatăl Nostru: „Vie împărăÅ£ia Ta, precum în Cer, aÅŸa ÅŸi pe Pământ”. 

„Toate neamurile vor fi adunate dinaintea Lui”. Aceasta înseamnă: toată omenirea va fi adunată dinaintea lui Dumnezeu, cei vii ÅŸi cei morÅ£i: cei vii, care nu vor fi cunoscut „moartea cea dintâi” (moartea trupească) ÅŸi despre care vorbeÅŸte Sfântul Pavel la I Corinteni 15, 52, ÅŸi cei morÅ£i, care vor învia cu toÅ£ii înaintea judecăÅ£ii de pe urmă, după cum a vestit Hristos ÎnsuÅŸi la Ioan 5, 28‑296. „Toate neamurile” sunt adunate: aceasta înseamnă că omenirea se arată dinaintea lui Dumnezeu cu structurile sale, cu organizarea sa, culturile sale, istoria sa, diversitatea sa în unitate. Omul ca fire, una, în diversitatea persoanelor ÅŸi structurilor. Este omenirea chemată să fie acest „trup” al cărui cap este Hristos. 

Fiul este Cel care va judeca („Fiul Omului”), pentru că Tatăl Lui i‑a încredinÅ£at toată judecata7. Åži i‑a încredinÅ£at‑o tocmai „pentru că este Fiul Omului”8, adică pentru că a plinit această kenoză deplină care este Întruparea (făcându‑se ca una dintre făpturile Tatălui, El, Fiul lui Dumnezeu) ÅŸi pentru că S‑a făcut ascultător până la moarte: dăruirea Fiului este chipul desăvârÅŸit al dăruirii Tatălui. Tatăl nu I‑a încredinÅ£at toată judecata din favoritism sau nepotism sau în numele dreptului dumnezeiesc: I‑a acordat această putere părintească pentru că a primit să moară pentru a mântui pe Om, reflectând astfel negrăita Bunătate părintească. Această judecată de pe urmă ÅŸi ultima este cu totul diferită de judecata pe care o cunoaÅŸte fiecare om la 40 de zile după moarte, atunci când sufletul trece dinaintea „înfricoÅŸatului judeÅ£ al lui Hristos”: această judecată este cu adevărat o judecată personală, judecata persoanei „mele” ÅŸi a vieÅ£ii „mele”. Pe când la judecata cea de pe urmă va fi vorba despre „noi”: noi, în toate legăturile ÅŸi relaÅ£iile pe care le avem, organic, unii cu ceilalÅ£i. „Omul” este cel care va fi judecat atunci: Omul dinaintea lui Dumnezeu.

„Åži va despărÅ£i pe oi de capre…” Oaia este cea care poartă în sânul ei mielul. „Oile” sunt cei care, ca ÅŸi Maria, au purtat ÅŸi zămislit pe Mielul dumnezeiesc, pe Hristos; sunt cei care au dat rod9. Capra, ÅŸi mai cu seamă Å£apul, arată urât ÅŸi miroase urât. Există o incompatibilitate absolută între oaie ÅŸi capră, ca ÅŸi între adevăr ÅŸi greÅŸeală, între Cer ÅŸi iad. Capra simbolizează sterilitatea duhovnicească ÅŸi neasemănarea cu Dumnezeu10.

Hristos va pune pe oi „de‑a dreapta Sa”, adică la locul de cinste, acolo unde Tatăl Său ÎnsuÅŸi L‑a aÅŸezat11, pentru că cei ce‑L cinstesc pe El cinstesc pe Tatăl12, iar cei care pun în faptă spusele Sale sunt iubiÅ£i de Tatăl13. Cât despre capre, acestea vor ÅŸedea „de‑a stânga sa”, pentru că stânga este opusul dreptei.

„Atunci Împăratul va spune…” Da, Fiul este împărat pentru că este chipul desăvârÅŸit al împăratului ceresc, Dumnezeu Tatăl Său, ÅŸi pentru că I‑a ascultat în toate. Dar această ÎmpărăÅ£ie dumnezeiască, în acea vreme, va deveni ÅŸi pământească (vezi mai sus).

Iar judecata care iese din gura Sa, El care este Cuvântul Tatălui, este cu adevărat uimitoare. Nu este vorba cu nici un chip despre „theoria”, ci numai despre „praxis”. Domnul nu va spune: ai crezut în Mine? M‑ai iubit? Ai fost un „bun creÅŸtin”?… Ci: te‑ai purtat ca Dumnezeu cu aproapele tău? Ceea ce înseamnă, în realitate: ai văzut că aproapele tău era chipul lui Dumnezeu? M‑ai recunoscut în chipul aproapelui tău? Ai fost creÅŸtin cu adevărat, ÅŸi nu numai în aparenÅ£ă? Este un discurs atât de surprinzător încât nici oile, nici caprele nu‑l înÅ£eleg ÅŸi pun întrebări. Domnul dă atunci cheia înÅ£elegerii cuvântului Său: „întrucât aÅ£i făcut unuia dintr‑aceÅŸti fraÅ£i ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aÅ£i făcut” (ÅŸi invers pentru capre). Lucru de neînchipuit: Domnul Iisus Se face pe Sine asemenea celui mai mic dintre oameni! Adânc neînÅ£eles al bunătăÅ£ii ÅŸi smereniei dumnezeieÅŸti!

Iar judecata dată este aceasta: „VeniÅ£i, binecuvântaÅ£ii Tatălui Meu, moÅŸteniÅ£i împărăÅ£ia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Iată o descoperire teologică de cea mai mare importanÅ£ă: Dumnezeu a avut în vedere, dintru începuturi, cu mult înaintea căderii, fericirea veÅŸnică a Omului, unirea Omului cu El, îndumnezeirea.

Cât despre ceilalÅ£i, care nu au voit să urmeze această cale, care nu au primit cugetele Tatălui, sunt numiÅ£i „blestemaÅ£i”, dar nu „blestemaÅ£ii Tatălui Meu”, căci Dumnezeu este izvorul binelui, iar nu al răului: sunt blestemaÅ£i în ei înÅŸiÅŸi, pentru că au ales liber o cale rea, cea care nu vine de la Dumnezeu. Sunt osândiÅ£i să meargă „în focul cel veÅŸnic, care este gătit diavolului ÅŸi îngerilor lui”. Acest foc veÅŸnic nu a fost pregătit de la începutul lumii, căci însăÅŸi noÅ£iunea de cădere, de greÅŸeală, de rău este cu totul străină de Dumnezeu: căderea nu intra în planul dumnezeiesc. Dumnezeu a pus dintru început ca temei că zidirea Sa – îngerii ÅŸi oamenii – aveau să se asemene Lui în fapte, din iubire pentru El, răspunzând liber iubirii Sale pentru ei. Iar acest „foc veÅŸnic” – PărinÅ£ii Bisericii afirmă clar acest lucru – nu este altul decât focul iubirii dumnezeieÅŸti, însă care este primit de oi, pe care le transfigurează, le schimbă la faÅ£ă, ÅŸi respins de capre, pe care le arde. De aceea focul Iadului este numit ÅŸi „foc îngheÅ£at”. Acest foc al Iubirii dumnezeieÅŸti s‑a făcut ipso facto foc de judecată pentru Satan (ÅŸi îngerii care l‑au urmat în neascultarea sa), dar nu prin alegere dumnezeiască, nu „de la întemeierea lumii”, ci numai de la revolta unei părÅ£i a lumii îngereÅŸti14 împotriva smereniei ÅŸi bunătăÅ£ii lui Dumnezeu, arătate în persoana Fiului care primeÅŸte a Se întrupa.

Această judecată este de bună seamă înfricoÅŸată. Cine dintre noi, într‑adevăr, poate spune că a plinit ceea ce Domnul spune oilor? Dar dacă nu ar fi judecată, omul ar rămâne veÅŸnic un copil, un minor, un iresponsabil. Dar nu aceasta este voia lui Dumnezeu. Domnul ne‑a cerut să fim „ca” ÅŸi copiii, adică să păstrăm duhul lor, dar nu să fim niÅŸte copii. Judecata dumnezeiască ne sileÅŸte să devenim responsabili, adulÅ£i, oameni mari. Åži, in fine, ne poate aduce ÅŸi la pocăinÅ£ă, care este poarta raiului.

Părintele Noël TANAZACQ, Paris