Sfântul Gallus s‑a născut în jurul anului 550, probabil în Irlanda. Istoricii au păreri împărţite în ceea ce priveşte originea sfântului. Unii consideră că provenea din insulele bretone, alţii din Galia. Cunoscut este faptul că Sf. Gallus a fost ucenic al Sf. Columban, de aceea este numărat de către Pierre Riché între „călugării columbanieni”. Nu ştim când Gallus s‑a alăturat grupului ucenicilor Sf. Columban. În timp ce unii susţin că Gallus l‑a însoţit pe Columban încă de la mănăstirea Bangor (ceea ce ar însemna că era irlandez la origine!), alţi istorici consideră că s‑a alăturat grupului de ucenici ai Sfântului Columban la mănăstirea Luxeuil (ceea ce ar însemna că era de origine galică sau galo‑romană).

După mai multe peregrinări prin Galia de Nord, Sf. Columban, însoţit de ucenicul său, Gallus, a urcat pe valea Rinului şi s‑a stabilit temporar în regiunea lacului Konstanz. 

Biografia Sf. Gallus s‑a păstrat în trei variante: prima, parţială, redactată la sfârşitul secolului al VII‑lea, a doua – cea prelucrată de călugarul Wetti în jurul anului 820 şi a treia, redactată de către renumitul călugăr Walafried Strabo, în jurul anilor 833‑834. După părerea lui Georg Jenal, „aceste prelucrări au adus câteva îmbunătăţiri lingvistice şi foarte puţine noutăţi în ce priveşte conţinutul vieţii sfântului”. 

Cea mai veche biografie nu ne dă informaţii despre anii petrecuţi de Sf. Gallus înainte de a ajunge în teritoriul stăpânit de alamani. Astfel, nu ştim unde şi când a devenit călugăr. Ceea ce ştim sigur este faptul că primele încercări de propovăduire ale celor doi misionari pe teritoriul de azi al Elveţiei au rămas fără rezultat. Sfântul Gallus a distrus lăcaşurile de închinare păgâne, iar în localitatea Tuggen, în apropiere de Zürich, a dat foc chiar unui altar păgân, în timpul unei predici ţinute de Sf. Columban. Drept urmare, alamanii au decis să‑l omoare pe Sf. Gallus, iar pe Columban şi pe ceilalţi ucenici să‑i biciuiască şi să‑i alunge. Cei doi au fost mai iuţi şi au reuşit să scape. 

Alungaţi de către alamani şi de către ducele acestora, Gunzo, cei doi s‑au îndreptat spre oraşul Bregenz (astăzi pe teritoriul Austriei). În localitatea Arbon (Arbor Felix) misionarii au poposit la preotul Willemar. După o şedere de şapte zile, cei doi şi‑au continuat drumul spre Bregenz. Ajungând acolo, s‑au aşezat în această localitate aproape părăsită. Localnicii erau galo‑romani şi câţiva ţărani alamani. Aici creştinismul fusese deja introdus, însă o parte a populaţiei revenise la practicile păgâne. Părintele Bodogae sublinia faptul că, deşi regele franc Clodwig (care îmbrăţişase creştinismul niceean în anul 496) repurtase o victorie hotărâtoare asupra triburilor alamane şi şvabe, totuşi convertirea acestora a mers greu şi că, la mijlocul secolului al VI‑lea, numai o mică parte dintre alamani erau creştini. Astfel, cei doi au găsit acolo o biserică care fusese închinată Sfintei Aurelia şi pe care păgânii o transformaseră în templu, aducând aici trei idoli de aramă cărora le slujeau ca unor dumnezei. Misionarii au folosit şi aici aceeaşi metodă ca şi la Tuggen. Arzând de râvnă dumnezeiască, ei au scos idolii din biserică şi au resfinţit locaşul pângărit. Apoi au slujit pentru întâia oară după multă vreme Sfânta Liturghie în acel loc, după ce, în prealabil, au aşezat moaştele sfintei în piciorul mesei. 

Pentru că Sf. Gallus cunoştea, probabil, limba alamană, Sf. Columban a hotărât să rămână, împreună cu ucenicii săi, şi să predice Evanghelia mai multă vreme în acel loc. Sf. Gallus, care era ieromonah, este primul misionar din centrul Europei despre care se relatează faptul că a predicat Sfânta Evanghelie nu numai în latină, ci şi în limba vorbită de către localnici. 

Aici misionarii au putut să se bucure şi de primele roade ale activităţii lor: unii dintre cei încreştinaţi înainte şi care reveniseră la păgânism se reîntorc la creştinism, iar o serie de păgâni se botează, devenind creştini. După doi ani de misiune în Bregenz (după unii, trei sau chiar mai mulţi!), Columban hotărăşte în anul 612 să plece spre nordul Italiei, pentru a‑şi împlini o dorinţă mai veche. Din cauza unei febre puternice, Gallus n‑a putut să‑l însoţească. Se pare că acest lucru a fost considerat de către Columban ca fiind o slăbiciune din partea lui Gallus, căruia i‑a interzis să mai săvârşească Sfânta Liturghie. Alţii vorbesc de o ceartă între cei doi, motiv pentru care Gallus n‑a vrut să‑l însoţească pe Columban.

Sfântul Gallus, în vârstă de cel puţin 60 de ani, având încă febră, s‑a îndreptat spre Arbon, la preotul Willemar, care l‑a primit ca oaspete. Odată vindecat, Gallus l‑a rugat pe diaconul Hiltibod să‑i arate un loc în pustie unde ar putea să se retragă. Ajuns în apropierea unei cascade a râului Steinach (nu departe de locul unde mai târziu se va ridica biserica mănăstirii St. Gallen), Sf. Gallus s‑a hotărât să‑şi construiască acolo chilia. Aici se pare că a avut loc întâmplarea cu ursul relatată în biografia sfântului şi care a dus la reprezentarea acestuia în iconografie împreună cu un urs. Conform biografiei, ursul a venit noaptea şi i‑a furat sfântului ultimele resturi de mâncare. Acesta s‑a supărat şi, drept pedeapsă, i‑a poruncit ursului să‑i aducă lemne pentru foc. Ursul, care a executat imediat porunca, a fost răsplătit apoi cu o bucată de pâine, după care sfântul i‑a poruncit să părăsească valea, pentru a nu provoca rău oamenilor sau altor animale, ceea ce ursul, de asemenea, a împlinit. 

În anul 612 Sf. Gallus şi‑a construit sihăstria, înzestrând‑o cu o capelă de lemn (oratorium), în care a depus relicvele (sfinţilor Desideriu şi Mauriţiu), pe care le avea asupra lui. În perioada următoare s‑au adunat în jurul sfântului ucenici, al cărui număr el l‑a redus la doisprezece, urmând exemplul Sf. Columban. Călugării grupaţi acum în jurul Sf. Gallus au renunţat la activitatea misionară, dedicându‑se cu totul rugăciunii şi postului. 

Sf. Gallus a renunţat atât la demnitatea de episcop al Konstanzului, care i‑a fost propusă după vindecarea şi exorcizarea fiicei ducelui Gunzo, Fridiburga, cât şi la cea de abate (stareţ) al mănăstirii de la Luxeuil, dorind să‑şi dedice viaţa întru totul lui Dumnezeu. 

Conform aceleiaşi biografii, spre sfârşitul vieţii Sf. Gallus s‑a îndreptat spre Arbon, la rugămintea insistentă a preotului Willemar. După ce a predicat acolo două zile, a treia zi, cuprins de o febră puternică, a căzut la pat şi după două săptămâni de suferinţă a trecut la Domnul. Trupul său a fost purtat la sihăstria de la Steinach şi înmormântat acolo, în spatele altarului. Sf. Gallus a murit la vârsta patriarhală de 95 de ani, între 629 şi 639, poate chiar în jurul anului 650, în ziua de 16 octombrie. 

Cea mai veche biografie a Sf. Gallus ne relatează şi câteva minuni săvârşite de către sfânt după trecerea sa din această viaţă: vindecarea unui paralitic pe nume Maurus, vindecarea lui Willemar, care a uitat să lase darurile promise după vindecare etc. 

Aşezarea monahală de la Steinach a mai rezistat o vreme după moartea sfântului, dar a intrat într‑un con de umbră. Un nou început l‑a pus preotul alaman Otmar, în jurul anului 719. Localnicii încreştinaţi au cerut de mai multe ori ajutorul Sfântului Gallus, în urma acţiunilor devastatoare conduse împotriva lor. 

Cultul local de care s‑a bucurat Sf. Gallus la sfârşitul secolului al VII‑lea şi începutul celui de‑al VIII‑lea s‑a generalizat în Apus în secolele al X‑lea şi al XI‑lea. Mormântul Sf. Gallus a fost un important loc de pelerinaj până la apariţia Reformei.

Astăzi, Sf. Gallus este patronul oraşului St. Gallen, al episcopiei catolice din acest oraş, dar şi al cantonului cu acelaşi nume. Biserici închinate sfântului se găsesc în localităţile Bregenz şi St. Gallenkirch (pe teritoriul Austriei), în Zürich, Büron, Kriens şi Arbon (Elveţia), în Würzburg, Ladenburg şi Rockenberg (Germania) etc. 

Sf. Gallus este prăznuit în fiecare an la data de 16 octombrie, ziua trecerii lui la cele veşnice. Numai în episcopia de Strasbourg este prăznuit împreună cu Sf. Columban, la data de 23 noiembrie. În iconografie Sf. Gallus este reprezentat ca eremit sau călugăr benedictin şi foarte rar ca stareţ (abate). Ca semn distinctiv, el ţine în mână un toiag (toiagul misionarilor). Adesea este reprezentat împreună cu un urs. Sf. Gallus, despre care Arno Borst spunea că a reuşit „să traducă ideea europeană a regulii columbaniene în realitatea alamană”, rămâne unul dintre cei mai importanţi sfinţi care au propovăduit pe teritoriul Elveţiei, chiar dacă nu poate fi socotit „apostol” al Ţării Cantoanelor.