Sfântul Gallus s‑a născut în jurul anului 550, probabil în Irlanda. Istoricii au păreri împărÅ£ite în ceea ce priveÅŸte originea sfântului. Unii consideră că provenea din insulele bretone, alÅ£ii din Galia. Cunoscut este faptul că Sf. Gallus a fost ucenic al Sf. Columban, de aceea este numărat de către Pierre Riché între „călugării columbanieni”. Nu ÅŸtim când Gallus s‑a alăturat grupului ucenicilor Sf. Columban. În timp ce unii susÅ£in că Gallus l‑a însoÅ£it pe Columban încă de la mănăstirea Bangor (ceea ce ar însemna că era irlandez la origine!), alÅ£i istorici consideră că s‑a alăturat grupului de ucenici ai Sfântului Columban la mănăstirea Luxeuil (ceea ce ar însemna că era de origine galică sau galo‑romană).

După mai multe peregrinări prin Galia de Nord, Sf. Columban, însoÅ£it de ucenicul său, Gallus, a urcat pe valea Rinului ÅŸi s‑a stabilit temporar în regiunea lacului Konstanz. 

Biografia Sf. Gallus s‑a păstrat în trei variante: prima, parÅ£ială, redactată la sfârÅŸitul secolului al VII‑lea, a doua – cea prelucrată de călugarul Wetti în jurul anului 820 ÅŸi a treia, redactată de către renumitul călugăr Walafried Strabo, în jurul anilor 833‑834. După părerea lui Georg Jenal, „aceste prelucrări au adus câteva îmbunătăÅ£iri lingvistice ÅŸi foarte puÅ£ine noutăÅ£i în ce priveÅŸte conÅ£inutul vieÅ£ii sfântului”. 

Cea mai veche biografie nu ne dă informaÅ£ii despre anii petrecuÅ£i de Sf. Gallus înainte de a ajunge în teritoriul stăpânit de alamani. Astfel, nu ÅŸtim unde ÅŸi când a devenit călugăr. Ceea ce ÅŸtim sigur este faptul că primele încercări de propovăduire ale celor doi misionari pe teritoriul de azi al ElveÅ£iei au rămas fără rezultat. Sfântul Gallus a distrus lăcaÅŸurile de închinare păgâne, iar în localitatea Tuggen, în apropiere de Zürich, a dat foc chiar unui altar păgân, în timpul unei predici Å£inute de Sf. Columban. Drept urmare, alamanii au decis să‑l omoare pe Sf. Gallus, iar pe Columban ÅŸi pe ceilalÅ£i ucenici să‑i biciuiască ÅŸi să‑i alunge. Cei doi au fost mai iuÅ£i ÅŸi au reuÅŸit să scape. 

AlungaÅ£i de către alamani ÅŸi de către ducele acestora, Gunzo, cei doi s‑au îndreptat spre oraÅŸul Bregenz (astăzi pe teritoriul Austriei). În localitatea Arbon (Arbor Felix) misionarii au poposit la preotul Willemar. După o ÅŸedere de ÅŸapte zile, cei doi ÅŸi‑au continuat drumul spre Bregenz. Ajungând acolo, s‑au aÅŸezat în această localitate aproape părăsită. Localnicii erau galo‑romani ÅŸi câÅ£iva Å£ărani alamani. Aici creÅŸtinismul fusese deja introdus, însă o parte a populaÅ£iei revenise la practicile păgâne. Părintele Bodogae sublinia faptul că, deÅŸi regele franc Clodwig (care îmbrăÅ£iÅŸase creÅŸtinismul niceean în anul 496) repurtase o victorie hotărâtoare asupra triburilor alamane ÅŸi ÅŸvabe, totuÅŸi convertirea acestora a mers greu ÅŸi că, la mijlocul secolului al VI‑lea, numai o mică parte dintre alamani erau creÅŸtini. Astfel, cei doi au găsit acolo o biserică care fusese închinată Sfintei Aurelia ÅŸi pe care păgânii o transformaseră în templu, aducând aici trei idoli de aramă cărora le slujeau ca unor dumnezei. Misionarii au folosit ÅŸi aici aceeaÅŸi metodă ca ÅŸi la Tuggen. Arzând de râvnă dumnezeiască, ei au scos idolii din biserică ÅŸi au resfinÅ£it locaÅŸul pângărit. Apoi au slujit pentru întâia oară după multă vreme Sfânta Liturghie în acel loc, după ce, în prealabil, au aÅŸezat moaÅŸtele sfintei în piciorul mesei. 

Pentru că Sf. Gallus cunoÅŸtea, probabil, limba alamană, Sf. Columban a hotărât să rămână, împreună cu ucenicii săi, ÅŸi să predice Evanghelia mai multă vreme în acel loc. Sf. Gallus, care era ieromonah, este primul misionar din centrul Europei despre care se relatează faptul că a predicat Sfânta Evanghelie nu numai în latină, ci ÅŸi în limba vorbită de către localnici. 

Aici misionarii au putut să se bucure ÅŸi de primele roade ale activităÅ£ii lor: unii dintre cei încreÅŸtinaÅ£i înainte ÅŸi care reveniseră la păgânism se reîntorc la creÅŸtinism, iar o serie de păgâni se botează, devenind creÅŸtini. După doi ani de misiune în Bregenz (după unii, trei sau chiar mai mulÅ£i!), Columban hotărăÅŸte în anul 612 să plece spre nordul Italiei, pentru a‑şi împlini o dorinÅ£ă mai veche. Din cauza unei febre puternice, Gallus n‑a putut să‑l însoÅ£ească. Se pare că acest lucru a fost considerat de către Columban ca fiind o slăbiciune din partea lui Gallus, căruia i‑a interzis să mai săvârÅŸească Sfânta Liturghie. AlÅ£ii vorbesc de o ceartă între cei doi, motiv pentru care Gallus n‑a vrut să‑l însoÅ£ească pe Columban.

Sfântul Gallus, în vârstă de cel puÅ£in 60 de ani, având încă febră, s‑a îndreptat spre Arbon, la preotul Willemar, care l‑a primit ca oaspete. Odată vindecat, Gallus l‑a rugat pe diaconul Hiltibod să‑i arate un loc în pustie unde ar putea să se retragă. Ajuns în apropierea unei cascade a râului Steinach (nu departe de locul unde mai târziu se va ridica biserica mănăstirii St. Gallen), Sf. Gallus s‑a hotărât să‑şi construiască acolo chilia. Aici se pare că a avut loc întâmplarea cu ursul relatată în biografia sfântului ÅŸi care a dus la reprezentarea acestuia în iconografie împreună cu un urs. Conform biografiei, ursul a venit noaptea ÅŸi i‑a furat sfântului ultimele resturi de mâncare. Acesta s‑a supărat ÅŸi, drept pedeapsă, i‑a poruncit ursului să‑i aducă lemne pentru foc. Ursul, care a executat imediat porunca, a fost răsplătit apoi cu o bucată de pâine, după care sfântul i‑a poruncit să părăsească valea, pentru a nu provoca rău oamenilor sau altor animale, ceea ce ursul, de asemenea, a împlinit. 

În anul 612 Sf. Gallus ÅŸi‑a construit sihăstria, înzestrând‑o cu o capelă de lemn (oratorium), în care a depus relicvele (sfinÅ£ilor Desideriu ÅŸi MauriÅ£iu), pe care le avea asupra lui. În perioada următoare s‑au adunat în jurul sfântului ucenici, al cărui număr el l‑a redus la doisprezece, urmând exemplul Sf. Columban. Călugării grupaÅ£i acum în jurul Sf. Gallus au renunÅ£at la activitatea misionară, dedicându‑se cu totul rugăciunii ÅŸi postului. 

Sf. Gallus a renunÅ£at atât la demnitatea de episcop al Konstanzului, care i‑a fost propusă după vindecarea ÅŸi exorcizarea fiicei ducelui Gunzo, Fridiburga, cât ÅŸi la cea de abate (stareÅ£) al mănăstirii de la Luxeuil, dorind să‑şi dedice viaÅ£a întru totul lui Dumnezeu. 

Conform aceleiaÅŸi biografii, spre sfârÅŸitul vieÅ£ii Sf. Gallus s‑a îndreptat spre Arbon, la rugămintea insistentă a preotului Willemar. După ce a predicat acolo două zile, a treia zi, cuprins de o febră puternică, a căzut la pat ÅŸi după două săptămâni de suferinÅ£ă a trecut la Domnul. Trupul său a fost purtat la sihăstria de la Steinach ÅŸi înmormântat acolo, în spatele altarului. Sf. Gallus a murit la vârsta patriarhală de 95 de ani, între 629 ÅŸi 639, poate chiar în jurul anului 650, în ziua de 16 octombrie. 

Cea mai veche biografie a Sf. Gallus ne relatează ÅŸi câteva minuni săvârÅŸite de către sfânt după trecerea sa din această viaÅ£ă: vindecarea unui paralitic pe nume Maurus, vindecarea lui Willemar, care a uitat să lase darurile promise după vindecare etc. 

AÅŸezarea monahală de la Steinach a mai rezistat o vreme după moartea sfântului, dar a intrat într‑un con de umbră. Un nou început l‑a pus preotul alaman Otmar, în jurul anului 719. Localnicii încreÅŸtinaÅ£i au cerut de mai multe ori ajutorul Sfântului Gallus, în urma acÅ£iunilor devastatoare conduse împotriva lor. 

Cultul local de care s‑a bucurat Sf. Gallus la sfârÅŸitul secolului al VII‑lea ÅŸi începutul celui de‑al VIII‑lea s‑a generalizat în Apus în secolele al X‑lea ÅŸi al XI‑lea. Mormântul Sf. Gallus a fost un important loc de pelerinaj până la apariÅ£ia Reformei.

Astăzi, Sf. Gallus este patronul oraÅŸului St. Gallen, al episcopiei catolice din acest oraÅŸ, dar ÅŸi al cantonului cu acelaÅŸi nume. Biserici închinate sfântului se găsesc în localităÅ£ile Bregenz ÅŸi St. Gallenkirch (pe teritoriul Austriei), în Zürich, Büron, Kriens ÅŸi Arbon (ElveÅ£ia), în Würzburg, Ladenburg ÅŸi Rockenberg (Germania) etc. 

Sf. Gallus este prăznuit în fiecare an la data de 16 octombrie, ziua trecerii lui la cele veÅŸnice. Numai în episcopia de Strasbourg este prăznuit împreună cu Sf. Columban, la data de 23 noiembrie. În iconografie Sf. Gallus este reprezentat ca eremit sau călugăr benedictin ÅŸi foarte rar ca stareÅ£ (abate). Ca semn distinctiv, el Å£ine în mână un toiag (toiagul misionarilor). Adesea este reprezentat împreună cu un urs. Sf. Gallus, despre care Arno Borst spunea că a reuÅŸit „să traducă ideea europeană a regulii columbaniene în realitatea alamană”, rămâne unul dintre cei mai importanÅ£i sfinÅ£i care au propovăduit pe teritoriul ElveÅ£iei, chiar dacă nu poate fi socotit „apostol” al Å¢ării Cantoanelor.