Marti, 19 iulie. De pe aeroportul Malpensa din Milano, grupul ajunge la Tel Aviv, unde este aşteptat de ghid şi de şoferul autocarului, Mustafa, care va rămâne toată săptămâna la dispoziţia noastră, creând o plăcută atmosferă de siguranţă şi de linişte pe întreg parcursul călătoriilor noastre. Cazare la Ierihon, suntem aşteptaţi de întreaga obşte monahală a Aşezământului, în frunte cu maica stareţă. 

Miercuri, 20 iulie. Trezire matinală, ne aşteaptă o zi lungă şi fierbinte. Mic dejun cu specialităţi locale, gustăm aşa‑numitul „humus”. Se vor vizita, într‑un adevărat tur de forţă, principalele obiective din Ierusalim şi din împrejurimi. Începem cu Muntele Scopus, de unde admirăm panorama întregului Ierusalim, zidurile înconjurătoare, moscheea lui Omar construită de arabi în secolul VII d. Hr. pe locul „curţii neamurilor” ce înconjura Templul lui Solomon. Tot în zona Muntelui Scopus se afla în timpul vieţii Mântuitorului aşa‑zisa „mică Galilee”, o zonă a periferiei Ierusalimului în care se întâlneau galileenii în trecere prin capitală. După o scurtă călătorie cu autocarul, păşim, în sfârşit, pe pământul Oraşului Sfânt. Primul obiectiv, biserica „Pater Noster”, care comemorează cea mai cunoscută rugăciune a creştinismului, „Rugăciunea Domnească”. O găsim scrisă pe table de ceramică smălţuită prin toată curtea bisericii, în toate limbile pământului. În limba română o descoperim cu surprindere înăuntrul bisericii, chiar lângă Sfântul Altar. Facem o fotografie de grup, plini de orgoliu naţional. Coborâm în peştera în care Iisus a rostit celebra „predică de pe munte”, Muntele Măslinilor sau al Eleonului. Ajungem curând la capela zidită pe locul de unde Mântuitorul S‑a înălţat la cer înaintea Sfinţilor Săi apostoli. Sărutăm urmele scumpelor Sale picioare rămase în stâncă în momentul Înălţării. După obiceiul grupurilor de pelerini, preotul‑duhovnic rosteşte Evanghelia specifică în fiecare loc vizitat. Cele două componente, vizuală şi auditivă, se completează reciproc, întregind tabloul istoric al locurilor vizitate şi umplându‑ne pe toţi de nebănuite emoţii. Continuăm drumul şi ajungem la biserica catolică „Dominus Flevit”, „Domnul a plâns”. De pe această înălţime Mântuitorul, înainte de a intra în Ierusalim în Duminica Floriilor, „văzând cetatea, a plâns pentru ea.” (Lc. 19, 41). De aceea cupola bisericii are formă de lacrimă. Coborâm Muntele Măslinilor, care şi astăzi îşi onorează numele prin prezenţa acestor pomi atât de folositori omului. Parcurgem un sistem de străzi întortocheate cu pante de mare înclinaţie şi la un moment dat ni se taie răsuflarea de emoţie: ne aflăm în faţa intrării în „Hortus Gethsemani”, Grădina Ghetsimani, nume care ne este la fel de familiar ca al Mântuitorului Însuşi! Cât de eficient a lucrat evlavia creştină de‑a lungul secolelor, descoperind, păstrând şi împărtăşind mereu posterităţii locurile exacte ale momentelor evanghelice petrecute acum două milenii! Totul s‑a păstrat, peste tot s‑au pus stele de argint, de marmură, inscripţii în limba latină care atrag atenţia asupra unui episod biblic sau al altuia: „hic est”. Iată de ce nici în Grădina Ghetsimani nu lipseste nimic: măslinii contemporani Mântuitorului, bătrâni de două mii de ani, dar mereu cu mlădiţe tinere, stânca pe care Iisus S‑a rugat Tatălui cu sudoare de sânge: „Părinte, de este cu putinţă... ”, locul în care a fost înconjurat de garda Templului, primind sărutul trădării de la Iuda... Şi mai descoperim în celebra Grădină atât de plină de istorie un alt loc Sfânt al creştinătăţii ortodoxe: mormântul Maicii Domnului. Locul în care trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost depus de către Sfinţii Apostoli, „odihnind” trei zile, precum altădată Cel al dumnezeiescului ei Fiu. Coborâm câteva zeci de trepte şi ajungem într‑o cavitate foarte mare. Deasupra, o pădure de candele mari de argint... Dintr‑odată ne găsim în faţa unui perete de icoane, cu o deschizătură prin care intră persoane ce aşteaptă cuminţi la rând. Intrăm, în sfârşit, cu pulsul triplat de emoţie. Este mic mormântul, se potriveşte unui corp micuţ, trupului, tronului, raiului, rugului, templului de carne al „Rugăciunii întrupate”, al Preacuratei Fecioare Maria. Stânca ce a găzduit îndumnezeitul trup nu a suportat greutatea acestuia: s‑a adâncit, topindu‑se ca ceara şi luându‑i forma. Şi în acest mod a preaslăvit‑o Hristos pe Maica Sa, înainte de a‑i răpi trupul la cer. Nu am mai vrea să ieşim; deşi am dori să rostim toate rugăciunile pe care le ştim, minţile ni s‑au golit de gânduri, ochii ni s‑au mărit şi numai inimile mai lucrează în aceste clipe. Ieşim din criptă şi ne aflăm în faţa unei binecunoscute icoane făcătoare de minuni a Preasfintei. Vizităm apoi locul în care dumnezeieştii, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana închină Prunca de trei ani Templului, dăruind‑o lui Dumnezeu.

Încet‑încet, fără să ne dăm seama, am intrat pe Via Dolorosa, Drumul Crucii. Rămăşiţele anticului Pretoriu roman, reşedinţa oficială a procuratorului roman, sunt împărţite în Ierusalimul de azi în mai multe mănăstiri şi biserici, atât ortodoxe, cât şi catolice. Vechea fortăreaţă Antonia a fost scena judecării de două ori a lui Hristos de către Pilat, a biciuirii şi batjocoririi Lui de către soldaţii romani şi a prezentării umilitoare a Fiului lui Dumnezeu Cel plin de sânge în faţa iudeilor: „Ecce Homo!” Intrăm pe rând în toate aceste locaşuri de cult cuprinzând mici fragmente de ziduri sau pardoseli romane, ce alcătuiau acum două milenii un ansamblu arhitectonic impresionant, adiacent marii curţi a Templului iudaic. Astfel, în pretoriul grec vedem celula în care Iisus a fost reţinut temporar, cu picioarele „în butuci” de piatră. Vizităm apoi biserica catolică ce adăposteşte fragmente de paviment roman („locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata”, In 19,13) şi se cheamă Ecce Homo. Ne impresionează bolta acestei biserici franciscane, ce are pictată o uriaşă coroană de spini în locul Pantocratorului din bisericile ortodoxe. În altă biserică Ecce Homo, aparţinând maicilor catolice din ordinul Surorilor Sionului, se găseşte absida romană din care Pilat L‑a prezentat pe Iisus, condamnându‑L apoi la moarte. Mântuitorul ia crucea în spate... Noi înaintăm pe urmele paşilor Săi, rostind pericopele evanghelice la fiecare oprire. Cu câtă frică, milă şi evlavie ne punem mâinile în amprenta din piatră lăsată de mâna Sa, atunci când S‑a sprijinit, dezechilibrându‑se sub povara crucii... Trupul Său bătut, chinuit, este templu al firii dumnezeieşti veşnice a Cuvântului „prin Care toate s‑au făcut”, şi aceasta se vede chiar şi în momentele de agonie ale Crucii. Ne apropiem de Golgota, ne aşteaptă Simon Cirineul care ia pe umerii săi crucea lui Hristos... Ajungem la Poarta Oilor şi ne strecurăm cu toţii prin „urechile acului”, cum mai este numită. 

Iată‑ne ajunşi în centrul lumii, Biserica Sfântului Mormânt! Loc scump tuturor creştinilor, loc de durere, de sânge, de gemete, dar şi de bucurie, de Înviere, de îngeri... Sfârşitul calvarului lui Hristos, biruinţa asupra morţii şi a diavolului. Locul unde se înălţă Pomul Vieţii, unde Cuvântul întrupat săvârşi mântuirea tuturor, unde pironi pe Cruce „zapisul păcatelor noastre”. Intrăm sub Sfântul Baldachin, sărutăm lespedea de piatră unde trupul Omului‑Dumnezeu a odihnit timp de trei zile şi unde Dumnezeul‑Om S‑a ridicat biruitor asupra morţii. „Ascultător făcându‑Se până la moarte... ”, „În mormânt cu trupul... ”, „Unde este, moarte, biruinţa ta?” Toate îmi vin în minte în acele secunde unice. Vom aduce apoi cuvenita închinare prin sărutare tuturor locurilor care se găsesc sub imensul acoperiş al Bazilicii: Pietrei Îngerului, pietrei ce marchează „buricul Pământului”, centrul celor cinci continente, Pietrei mirungerii trupului Mântuitorului coborât de pe cruce, altarului găsirii Sfintei Cruci de către Sfânta Elena. La ieşirea din Bazilică urcăm câteva trepte şi ne găsim intr‑o anexă, „Metohion Ghetsimani”, mănăstirea grecească „Ghetsimani”, în care se găseşte o altă icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Adormite. Această icoană se poartă în procesiune pe 15 august şi este ajutătoare familiilor care‑şi doresc copii. Ziua de pelerinaj se încheie, suntem aşteptaţi cu delicatese culinare de către maicile Aşezământului de la Ierihon. Deja am început să ne simţim aici ca acasă. 

Joi, 21 iulie. Incursiune în Pustiul Iudeei. Ajungem în faţa mănăstirii „Sfântul Sava”, ne separăm în două grupuri: femeile vor rămâne afară sub ocrotirea măicuţei Nicolaida şi a lui Mustafa, bărbaţii vor avea privilegiul să intre într‑una din marile minuni ale monahismului ortodox, Marea Lavră a Sfântului Sava. Ne închinăm, sărutăm racla cu Sfintele moaşte ale Sfântului Sava cel Sfinţit, cântăm troparul „La un cuvios” şi „Apărătoare Doamnă”. Coborâm apoi în peştera Sfântului Ioan Damaschinul, repetăm ritualul. La fel, în paraclisul Sfântului Nicolae. Ieşim pe o terasă de unde putem admira chiliile săpate în stâncă pe versantul opus celui pe care ne aflăm noi şi despărţit de acesta de un pârâiaş ce curge la mulţi metri sub noi. „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel Ce a dat oamenilor o putere ca aceasta!”. Ne retragem înăuntru, scoatem agheasmă, apă din izvorul Sfântului Sava, apărut în mod minunat în mănăstire în urma rugăciunilor Preacuviosului. Suntem primiţi apoi în arhondaric, luăm binecuvântare de la stareţul grec şi de la o parte din obştea de nevoitori a Lavrei. Ni se oferă băuturi răcoritoare şi parcă înţelegem mai bine pe această căldură, în mijlocul acestor pustietăţi, valoarea unui „pahar cu apă oferit în numele” lui Hristos. Părăsim mănăstirea şi aflăm de la grupul doamnelor că li s‑a adus şi lor o raclă cu părţi din moaştele Sfântului Sava pentru sărutare. După câteva minute de mers cu autocarul ne aflăm în faţa mănăstirii Sfântului Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte în Ţara Sfântă. Aceasta se află pe locul în care, după tradiţie, au poposit magii de la Răsărit în drumul lor de întoarcere de la Ieslea din Betleem, drum făcut pe ascuns, ca să nu fie găsiţi de regele Irod cel Mare. Istoria spune că în invazia persană din secolul al VII‑lea nu au scăpat nici cele două mănăstiri din vecinătate, fiind trecute prin ascuţişul săbiilor. Vedem icoane reprezentând uciderea călugărilor celor două mănăstiri, peisaj dezolant plin de trupuri decapitate şi de sânge. O parte din craniile acelor călugări‑martiri se găsesc în cripta din subsolul mănăstirii, în racle. Ca semn distinctiv al sfinţeniei au Sfânta Cruce apărută pe ele prin putere dumnezeiască. Iarăşi la drum, vizităm Biserica Păstorilor ce aminteşte locul în care cerurile s‑au deschis, îngerii au cântat şi Arhanghelul Gavriil le‑a vestit păstorilor „bucurie mare”. Acum ajungem la Betleem, al doilea loc sfânt al creştinismului, locul Naşterii Cuvântului lui Dumnezeu Cel întrupat. Prin bazilica ridicată de cruciaţi coborâm în Peştera Naşterii şi sărutăm steaua ce indică locul exact al Evenimentului. Aflăm cu mândrie că steaua de metal este donaţie a unui voievod român din epoci trecute. Ne închinăm icoanei Maicii Domnului care zâmbeşte, un model de icoană foarte rar. În încheiere, oferim cu bucurie un concert de colinde de Crăciun, uimind pelerinii străini aflaţi în peşteră nu prin calităţile noastre vocale, ci prin entuziasmul arătat... Tot la Betleem vizităm Biserica catolică a Alăptării, unde, conform tradiţiei, Fecioara s‑a oprit câteva zile după Naştere ca să‑L întărească pe Prunc, hrănindu‑L. În timp ce se lasă întunericul ajungem la Aşezământul românesc de la Ierusalim. Ce bine este să fii acasă! Admirăm icoana Maicii Domnului ocrotitoare a României Mari, frescă din pronaosul bisericii Aşezământului. Un scurt moment liturgic, se citesc câteva rugăciuni din Molitfelnic de către preotul grupului şi ieromonahul Maxim, aflat în trecere pe la Ierusalim. 

Vineri, 22 iulie. Astăzi vom face turul Galileii. Primul popas: Muntele Tabor. Ajunşi în vârf ni se prezintă o minunată panoramă a zonei. Mănăstirea ortodoxă cu monahii vieţuitoare de limbă română ne oferă privirilor o adevărată minune a lumii: Biserica Înălţării. Pictura acesteia, pe fond auriu, ne copleşeşte. Parcă am vrea să repetăm cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici!” Coborâm şi ne îndreptăm spre Iordan. Îmbrăcaţi în cămăşi albe, precum catehumenii de odinioară, tot grupul este botezat de către preot. Este un botez simbolic, o anamneză a Botezului Domnului, dar toţi se simt mai uşori şi mai curaţi sufleteşte la ieşirea din sfânta apă a Iordanului. Apa Iordanului este vie, plină de peşti şi de nutrii. Somnii se apropie de noi fără frică, nutriile se lasă mângâiate, peştii mici ne pişcă de picioare. O imagine paradiziacă, cu peşti şi nutrii în loc de lei şi căprioare. Iarăşi pe drum, privim din autocar Marea Galileii, sau Lacul Tiberiadei, cum o mai numesc evangheliile. Cu o lăţime de aproximativ zece kilometri, traversarea ei dădea de furcă deseori Sfinţilor Apostoli, atunci când era agitată de furtuni. Ne oprim la biserica catolică ridicată pe locul minunii înmulţirii pâinilor şi a peştilor, cu fragmente de mozaic din perioada constantiniană şi cu baptisteriu din cea catolică. Destul de aproape, un alt loc memorabil al Noului Testament: locul arătării Domnului după Înviere, unde a poruncit Sfinţilor Săi Apostoli să arunce mreaja în mare şi i‑a aşteptat la mal cu peşte fript pe jar. Pe acest loc, astăzi se înalţă o capelă catolică. În fine, ajungem şi la Capernaum, oraşul lui Iisus, unde a trăit, a ieşit întâia oară la propovăduire şi a săvârşit nenumărate minuni. Aceste episoade le aflăm evocate pe pereţii bisericii mănăstirii ruseşti ridicate aici.

Sâmbătă, 23 iulie. Se vizitează mai întâi Nazaretul, oraşul copilăriei lui Iisus, sub oblăduirea Dreptului Iosif. Casa „părintească” a Domnului este încorporată într‑o bazilică catolică imensă, Bazilica Bunei Vestiri. În curtea exterioară a acesteia se găsesc icoane în mozaic ale Fecioarei cu Pruncul, provenind din zeci de ţări ale Pământului. După ce o descoperim cu mândrie pe a noastră, foarte frumoasă, rămânem uimiţi să vedem Fecioara în versiune japoneză, chineză sau vietnameză! Cu adevărat Evanghelia s‑a propovăduit la toate neamurile... Nu reuşim însă să intrăm în fosta casă a lui Iisus, din pricina unei „messe” catolice în curs de desfăşurare. Oricum, rămânem fascinaţi de vitraliile minunate ale bisericii, care răspândesc înăuntru o lumină ce nu pare pământească. Tot în acest spaţiu vast al bazilicii catolice găsim şi izvorul de la care Preasfânta căra apa pentru trebuinţele zilnice ale casei. Adevăratul loc al Bunei Vestiri îl descoperim în biserica grecească ce poartă numele Praznicului împărătesc. Aici bem apă din Izvorul Maicii Domnului, apărut prin minune dumnezeiască. Citim o litanie de pe pereţii bisericii, care ne informează că târnosirea acesteia a fost o donaţie a Patriarhiei Române în anii 1977‑1978. 

Ne mutăm acum în Cana Galileii, vedem vasele în care Iisus a prefăcut apa în vin la rugămintea Maicii Sale. Următoarele opriri se referă la Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul. Mai întâi urcăm în vârful Muntelui Carmel, acolo unde Sfântul Ilie i‑a ucis pe preoţii păgâni ai idolului Baal, protejaţi de regina Izabela. Apoi coborâm la Iaffa, port la Marea Mediterană, al doilea oraş al Israelului modern, după Tel‑Aviv. Într‑o periferie a oraşului se găseşte biserica catolică Stella Maris, ridicată deasupra peşterii în care Sfântul Ilie a trăit până să devină cunoscut ca instrument al mâniei dumnezeieşti. De aici el a închis cerul pentru trei ani şi jumătate, datorită idolatriei prin care poporul sfânt înlocuise adorarea Veşnicului Dumnezeu: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” (3 Reg 17, 1). Dumnezeu îl va determina să se mute mai târziu în peştera de la pârâul Cherit: „Şi a zis Domnul către Ilie: Du‑te de aici, îndreaptă‑te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului” (3 Reg 17, 3). De pe o faleză înaltă, admirăm panorama portului şi a Mării Mediterane, apoi plecăm spre casă. În drumul nostru ne vom opri şi în orasul antic Cezareea Palestinei, de unde Sfinţii Apostoli au plecat la propovăduire în toate colţurile lumii. Ruinele apeductelor romane le vedem pe întuneric.

Ne întoarcem la Ierihon, dormim puţin şi apoi plecăm din nou la Ierusalim, pentru priveghere de noapte. Grupul nostru îşi doreşte mult să‑L primească pe Hristos în cel mai sfânt loc de pe pământ. Mai vizităm cu această ocazie şi Muzeul Sfântului Mormânt, unde se găseşte mâna Sfântului Vasile cel Mare, o bucăţică din lemnul Crucii, nenumărate sfinte moaşte şi icoana Maicii Domnului care clipeşte din ochi. Cu toţii ungem pe Mântuitorul cu mir pe Piatra Mirungerii. Ştergem piatra cu năframe cumpărate din timp, care vor avea puteri tămăduitoare la întoarcerea acasă. Ajungem la Ierihon extenuaţi, dar fericiţi. 

Duminică, 24 iulie. Nu aş putea numi „noapte” cele trei ore de somn rămase până la începerea Sfintei Liturghii la Aşezământul românesc de la Ierihon. Participăm la slujbă obosiţi, dar ne înviorăm repede sub influenţa minunatelor voci ale măicuţelor de la strană. Odată slujba terminată, luăm prânzul, apoi ni se face o prezentare detaliată a Aşezământului. Aflăm istoria zbuciumată a locului şi despre greutăţile imense întâmpinate la ridicarea acestei oaze româneşti în Ţara Sfântă. Ochilor noştri li se prezintă un spectacol încântător. Mă refer la biserica centrală şi la cele două paraclise de aici. Pictură bisericească de cea mai bună calitate, adevărate opere de artă. Mulţi sfinţi români canonizaţi în ultimii ani, voievozi care aşteaptă canonizarea etc. Până la căderea nopţii, extenuaţi fiind datorită privegherii din ajun, mai vizităm Dudul lui Zaheu din Ierihon şi Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan (cel pictat cu leul alături). Totul se încheie cu o minunată baie în Marea Moartă. 

Luni, 25 iulie. Deja încep nostalgia şi regretele apropiatei întoarceri acasă. Mai vrem să stăm aici, la Domnul! Ieşim foarte devreme azi de la Aşezământ, pentru a beneficia de răcoarea dimineţii. Avem de urcat şi de coborât mult în dimineaţa asta, căci vizităm mănăstirea Hozeva, unde se află Sfântul nostru, Ioan Iacob de la Neamţ. Ajungem destul de uşor, căci este numai de coborât până la mănăstire. În faţa sfântului ne aşezăm tot grupul în genunchi şi recităm poezii din volumul Dor de pustie, dor de cer al cărui autor este. Îi auzim vocea prin glasul poeziilor sale şi lăcrimăm cu toţii de mila orfanului care‑şi plânge bunica şi părinţii morţi, fiind „adoptat” de Părintele ceresc. Cu greu ne desprindem de sfintele moaşte. Ştim că Sfântul s‑a bucurat de prezenţa noastră, o simţim în inimi. Urcând treptele unei scări, ajungem la peştera în care a locuit Sfântul Ilie din poruncă dumnezeiască după ce a închis cerul, fiind hrănit cu pâine şi carne de către corbi. Locuri aspre, sălbatice, pustii, în care proroci şi călugări L‑au întâlnit pe Dumnezeu. Întoarcerea la autocar este o adevărată aventură. Urcăm sute de metri pe o căldură de cincizeci de grade, înconjuraţi de beduini care ne propun cu încăpăţânare serviciile de „taxi‑măgăruş”, cum numesc ei transportul pe bietele animale. În sfârşit ajungem la aerul condiţionat din autocar! După mai bine de o oră de drum, iată‑ne iar în preajma Ierusalimului, într‑o zonă de periferie din vestul oraşului numită în trecut Ein Kerem, patria Sfântului Ioan Botezătorul. Mai întâi intrăm în spaţiul mănăstirii cu hramul Înaintemergătorului Ioan. Intrăm în biserica veche, mai mică, a mănăstirii, Biserica Vizitării, amintind locul în care Sfânta Elisabeta a întâmpinat‑o pe Maica Domnului având în pântece Pruncul dumnezeiesc: „Şi de unde mie cinstea aceasta, ca sa vină la mine Maica Domnului meu?” Sărutăm un lung şir de icoane cu sfinte moaşte încastrate şi admirăm frumoasa combinaţie de stiluri arhitectonice, gotic şi rusesc, a bisericii. Urcând apoi câteva zeci de metri, ajungem la biserica nouă, dedicată aceluiaşi episod evanghelic al Vizitării. Aceasta este construită în cel mai curat stil monumental moscovit, având turlele, bineînţeles, acoperite cu aur! Ajungem acum la Even Sapir, unde se află peştera în care a vieţuit Sfântul Ioan Botezătorul din momentul în care a fost dus acolo de mama sa, la vârsta prunciei, şi până la ieşirea sa ca propovăduitor şi Înaintemergător al lui Hristos. După ce bem din apa izvorului Sfântului Ioan, ne închinăm în peşteră. Admirăm o icoană a Mântuitorului reprezentat ca un Miel cu aureolă divină. Ne întoarcem la Ein Kerem, la Biserica Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, catolică. Sărutăm steaua ce indică locul precis al naşterii. „Hic Praecursor Domini Natus Est”. În curtea bisericii găsim, precum la biserica Pater Noster, de data aceasta imnul de mulţumire al Sfântului Zaharia, tatăl Botezătorului, în limba română. Fotografie de grup.  

Următoarea oprire: Lida, locul naşterii Sfântului Gheorghe. Vizităm biserica unde se află mormântul Marelui Mucenic. Ne înfricoşează lanţurile cu care a fost legat sfântul, lanţuri prea grele parcă pentru blândul mărturisitor de bunăvoie al lui Hristos. Aflăm că Sfântul Gheorghe este considerat Patronul tuturor arabilor palestinieni, chiar şi al celor necreştini. De altfel, biserica, aparţinând arabilor ortodocşi, are chipurile tuturor persoanelor sfinte zugrăvite în ea cu fizionomie arabă. Sărutăm mormântul sfântului, înfricoşaţi şi parcă mai conştienţi de brutalitatea uciderii sale. Ne mai rămâne timp să vizităm mănăstirea rusească în care se află foişorul Tavitei, cea înviată de Sfântul Apostol Petru.

Marti, 26 iulie. Din păcate, ziua plecării. Ne‑am temut o săptămână întreagă de această zi şi iată că timpul, scurgându‑se implacabil, ne‑a adus‑o ca s‑o trăim. Totuşi mai avem vizite în program şi azi. La şapte dimineaţa ne aflăm la poalele Muntelui Quarantaniei, al Ispitirii. Termometrele indică deja vreo patruzeci şi cinci de grade la soare. Urcăm muntele cu greutate, din cauza căldurii. O doamnă din grup nu mai rezistă şi se opreşte. Peisajul este dezolant, imposibil. Este locul unde „Iisus a fost dus de Duhul în pustie”. Ni se deschid porţile mănăstirii greceşti din vârful muntelui, luăm binecuvântare de la pustnicul nevoitor de aici. Sărutăm stânca pe care a postit Iisus timp de patruzeci de zile, rugându‑Se. Ne răcorim cu agheasma izvorâtă puţin mai departe în mod miraculos. La coborâre, logic, ne este mult mai uşor. Doamna Zorica, cea rămasă jos, este consolată de cineva cu o iconiţă drept amintire. 

Ne întoarcem la Aşezământ, mâncăm ceva şi terminăm făcutul bagajelor. Apoi coborâm la trapeza mănăstirii. Suntem aşteptaţi de toată obştea monahală de la Ierihon şi, surpriză, de Preasfinţitul Ieronim, Episcop‑vicar al Patriarhiei Române însărcinat cu dezvoltarea proiectului Aşezământului. Preasfinţitul ne ţine un frumos discurs, specificând că fiecare român pelerin ce găzduieşte la Ierihon contribuie puţin la continuarea zidirii ansamblului de clădiri, la definitivarea oazei de românitate în acest Loc Sfânt populat cu oameni de pe tot globul pământesc. Urmează luarea bagajelor şi plecarea la Ierusalim. Mai vizităm Oraşul Vechi cu Zidul Plângerii, Mormântul lui David, Foişorul Cinei celei de Taină şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Urcăm în autocar şi plecăm la Tel Aviv, la aeroport. „Săvârşitu‑s‑a”! 

Francezii spun: „Partir, c’est mourir un peu”. Cred că fiecare dintre noi a lăsat o fărâmitură din inima sa acolo, „acasă la Domnul”... Mai jos voi reproduce câteva din gândurile unor pelerini întorşi acasă, în Italia:

Iulian Grigoraş: „Mulţumesc lui Dumnezeu şi Preasfinţitei Sale Maici pentru că m‑a învrednicit să calc eu, păcătosul, pe urmele sfinţilor Săi paşi.”

George Bodnăraş: „Am avut o mare bucurie în sufletul meu. Sunt foarte fericit că am putut să ajung la Sfântul Mormânt.”

Anuţa Olteanu: „Până să merg în pelerinaj nu eram foarte apropiată de Sfântul Ioan Iacob, dar de când m‑am întors îi citesc în fiecare seară Acatistul cu lacrimi în ochi.” 

Melania Paloşanu: „Am cunoscut o altă lume, cum zice Scriptura, am văzut un cer nou şi un pământ nou.”       

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

Preot Sorin Croitoru