Bunul Dumnezeu făcuse lumina, ispră­vise cerul ÅŸi pământul, plantele ÅŸi anima­lele ÅŸi acum stătea în rai ÅŸi vopsea penele păsărilor ÅŸi împodobea făpturile. Din mâi­nile lui porneau fluturi, porumbei, răsăreau crini, trandafiri ÅŸi lăcrămioare. Spre sea­ră, veni rândul să facă o păsărică sură.

- Å¢ine minte – grăi Domnul cu bunăta­te – pe tine te cheamă „măcăleandru” (guÅŸă roÅŸie). Åži punând păsărica în palmă, o lăsă să zboare în lume.

Măcăleandrul zbură voios să vadă pă­mântul cu frumuseÅ£ile lui. In oglinda unui pârâiaÅŸ ce curgea printre flori, îÅŸi văzu chi­pul ÅŸi băgă de seamă că e sur pe tot corpul. Nu avea nicio pană roÅŸie, nici măcar pe guÅŸă.

Atunci se duse înapoi la Dumnezeu ÅŸi, zburând în jurul lui, spuse cu sfială:

- Doamne, pentru ce sa ma cheme măcăleandru (guÅŸă roÅŸie), când n-am nici o pană roșie? Dumnezeu îi spuse cu blândețe:

-  Măcăleandru Å£i-am pus numele ÅŸi aÅŸa trebuie să te cheme! PoÅ£i să-Å£i câÅŸtigi sin­gură pene roÅŸii pe guÅŸă.

Pasărea începu să se gândească în ce fel ar putea să-ÅŸi facă penele roÅŸii. Văzândo tufă de măceÅŸ îÅŸi făcu cuibul între ramu­rile ghimpoase ale acestuia, sperând că poa­te vreo petală din florile lui i se va lipi pe guÅŸă ÅŸi va rămâne acolo o pată roÅŸie. Dar nu se întâmplă nimic.

A trecut multă vreme ÅŸi păsărica a iu­bit cu foc, sperând că de para dragostei i se vor înroÅŸi penele. A cântat cu foc, sperând că de focul cântecului i se vor înroÅŸi pene­le. A luptat cu ardoare împotriva altor pă­sări, crezând că de vitejia ce-i ardea inimai se vor colora penele, dar n-a izbutit. N-a izbutit nici primul măcăleandru ÅŸi nici ur­maÅŸii lui.

Povestea aceasta o ciripea puilor ei un măcăleandru ce-ÅŸi avea cuibul într-un mă­ceÅŸ pe o colină din faÅ£a oraÅŸului Ierusalim. De-odată se opri, căci pe poarta Ierusalimului ieÅŸea o mulÅ£ime de oameni ce înainta repe­de spre colina unde era cuibul ei. Erau că­lăreÅ£i pe cai mândri, oÅŸteni cu suliÅ£e lungi, slujitori cu ciocane ÅŸi cuie, preoÅ£i mândri ÅŸi judecători cu faÅ£a aspră, femei care plân­geau ÅŸi tot felul de oameni care strigau. Biata pasăre tremura de groază pe margi­nea cuibului. Dar uită de primejdia care o pândea pe ea ÅŸi pe puii ei, ce puteau fi căl­caÅ£i în picioare în orice moment, îngrozindu-se de ceea ce făcea mulÅ£imea cu cei trei oameni care erau osândiÅ£i.

- Ce răi sunt oamenii! - îÅŸi spuse ea. Nu-i destul că i-au bătut în cuie pe aceÅŸti nenorociÅ£i, dar pe capul celui din mijloc au mai pus ÅŸi o cunună de spini. Ghimpii i-au înÅ£epat fruntea ÅŸi Å£âÅŸneÅŸte sângele. Cât e de frumos omul acela ÅŸi ce blând se uită. Mi se rupe inima când îl văd cum se chinuie.

- Dacă aÅŸ fi eu tare ca frate-meu vultu­rul — se gândi el — i-aÅŸ rupe cu ghearele pi­roanele din palme. Văzând cum curge sân­gele din fruntea răstignitului care avea o cunună de spini, măcăleandrul se hotărî să facă ceva pentru a-i uÅŸura puÅ£in suferinÅ£a. Zbură drept la răstignit ÅŸi trase cu ciocul un spin ce i se înfipsese acestuia în frunte. Când spinul ieÅŸi, din fruntea celui ce păti­mea sări o picătură de sânge pe pieptul pă­sării ÅŸi se lăÅ£i repede, încât toate penele de pe guÅŸă i se înroÅŸiră.

Atunci răstignitul spuse:

- Pentru mila ce porÅ£i în suflet ai dobân­dit ceea ce neamul tău întreg a căutat să câÅŸtige, străduindu-se mereu, fără rezultat până acum.

Când pasărea se întoarse la cuib, puii începură să strige:

- Å¢i-e guÅŸa roÅŸie! Penele de pe guÅŸa ta sunt mai roÅŸii decât floarea trandafirului!

- E o picătură de sânge din fruntea săr­manului răstignit — răspunse ea — ÅŸi are să se spele îndată ce mă voi scălda în vreun izvor.

Dar oricât s-a scăldat măcăleandrul, ro­ÅŸul de pe guÅŸa lui nu s-a mai ÅŸters. Ba când îi crescură puii, se ivi culoarea roÅŸie ÅŸi pe penele de pe guÅŸa lor. De atunci, din ziua răstignirii Domnului, a căpătat măcălean­drul guÅŸa roÅŸie.