Auzim de multe ori de la persoane cu sufletul răvășit de îndelungă suferință, uitați de toți și fără bucuria de a trăi, auzim că în biserică, în parohie, în comunitate, nu mai este dragoste [că nu o simt din partea celorlalți]. Este greu să susții contrariul în fața unei astfel de persoane, mai ales că egoismul și individualismul societăților în care trăim atinge și viața comunităților noastre. Trăim în această lume și de multe ori trebuie să părem altceva decât ceea ce suntem sau ne-ar place să fim.

Întrebarea pe care ne-o pune Hristos în Evanghelie, dacă putem pretinde că suntem de partea Lui, este: îl văd eu pe cel de lângă mine? Pot eu să-mi opresc gândul asupra existenței lui câteva clipe pe zi? Pot eu să-i spun: Doamne, ajută-i? Doamne, vindecă-l? Pot eu, în ciuda greutăților și neajunsurilor proprii, să-l întâmpin cu fața luminoasă și zâmbitoare și cunoscându-i greutatea să-l compătimesc, adică să port împreună cu el greutatea lui? Dacă nu am prea mult curaj pentru aceasta, să nu uit că Hristos a făcut-o și o face pentru mine și că ne-a dat și nouă puterea să o facem. Să privim la sutaș...

† Mitropolitul IOSIF