ÃŽnălțarea - o mistagogie divină: cum ne învață Dumnezeu tainele Sale (Luca 24, 36-53 ÅŸi Fapte 1, 1-12)

De fapt ÎnălÅ£area ne revelează miezul ascuns al cugetelor dumnezeieÅŸti, este o adevărată mistagogie (1) dumnezeiască. Ea închide ciclul PaÅŸtilor ÅŸi viaÅ£a pământească a lui Hristos. Dar ea este ÅŸi condiÅ£ia Pogorârii Sfântului Duh. Se găseÅŸte deci la unirea dintre cele două « iconomii » (2), a Fiului ÅŸi a Sfântului Duh.

Trebuie mai întâi să subliniem că Domnul nu părăseÅŸte pe apostoli fără a-i pregăti îndelung pentru plecarea Sa. După învierea Sa, Hristos a petrecut patruzeci de zile cu ucenicii Săi, zile care au fost probabil pentru ei cele mai bogate ÅŸi cele mai ziditoare din toÅ£i cei trei ani petrecuÅ£i pe pământ cu Domnul. Le-a arătat mai întâi în toate felurile cu putinÅ£ă că era cu adevărat rabbi Ieshouah din Nazaret, Stăpânul lor din Capernaum, prezent acolo în faÅ£a lor, înviat din morÅ£i. După cum se spune în Fapte, le-a dat « multe semne doveditoare» (Fapte. 1, 3). Dacă Domnul a dăruit atâta energie ÅŸi timp (cel puÅ£in o săptămână, până la arătarea Sa lui Toma), înseamnă că era foarte important ca Apostolii să fie convinÅŸi de Învierea Sa, altfel n-ar fi putut niciodată să ia asupră-le misiunea lor apostolică universală.

Apoi Apostolii merg la muntele Galileii despre care vorbeÅŸte Îngerul vestitor al Învierii, prin gura MironosiÅ£elor. Aici, Iisus li Se arată din nou ÅŸi le « porunceÅŸte prin Duhul Sfânt » (Fapte, 1, 2) ; le dă o misiune universală: Botezul neamurilor (Matei 28, 19-20). Putem observa că în toată această perioadă, Scriptura spune în general că Iisus « Se arată », pentru că Domnul S-a îmbrăcat definitiv cu trupul Slavei Sale. Într-adevăr, trupul slavei este liber, din punct de vedere material, al spaÅ£iului ÅŸi al timpului: nu are nevoie să se arate, ÅŸi nici să ia aceeaÅŸi înfăÅ£iÅŸare (3), iar persoana care îl poartă are darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaÅŸi timp.

După toate aceste evenimente, Domnul S-a întors deci la Ierusalim ÅŸi i-a învăÅ£at pe Apostoli « vorbind cele despre ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu » (Fapte 1, 3). TradiÅ£ia creÅŸtină spune că în timpul acestei scurte perioade Domnul a vorbit Apostolilor Săi despre tainele Bisericii, ÅŸi mai ales despre viaÅ£a liturgică ÅŸi sacramentală. Am putea spune că este perioada de formare intensă pentru apostolatul lor, despre care nu ÅŸtim prea multe în afară de ceea ce spune TradiÅ£ia, adică ce a fost transmis prin viu grai de către Apostoli următorilor lor, episcopii, de pildă : Sf. Ioan lui Policarp al Smirnei. Este însăÅŸi originea a ceea ce numim TradiÅ£ie.

Dar Domnul vorbise încă din prima zi despre plecarea Sa definitivă către Ceruri; El spune Mariei Magdalena, spre propovăduire Apostolilor : « Mă sui la Tatăl Meu ÅŸi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu ÅŸi Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17-18). Iar la Ierusalim, Domnul le-a dat un sfat precis : rămâneÅ£i aici ÅŸi aÅŸteptaÅ£i « făgăduinÅ£a Tatălui », Duhul Sfânt. Le spune limpede că vor fi « botezaÅ£i în Duhul Sfânt », adică se vor scufunda în El, se vor umple de El. Toate acestea răspund la ceea ce spusese Domnul la cea din urmă a Sa cuvântare, după Cina cea de Taină : El arătase limpede că era nevoie să plece ÅŸi să vină Duhul Sfânt. Dar Apostolii nu înÅ£eleseseră ÅŸi fuseseră întristaÅ£i.

În sfârÅŸit, după această extraordinară pregătire, a urmat evenimentul propriu-zis al ÎnălÅ£ării, care are loc aproape fără veste. Domnul duce pe Apostoli afară din Ierusalim « către Betania », adică pe Muntele Măslinilor, locul agoniei Sale, în Grădina Ghetsimani, după cum spune proorocia lui Zaharia (Za. 14, 4) care se citeÅŸte la priveghere. Ridică mâinile ÅŸi îi binecuvântează, adică le transmite harul care vine de la Tatăl. Åži în timpul acestei binecuvântări Domnul a fost « înălÅ£at » ÅŸi « dus la Cer », în timp ce un « nor L-a luat de la ochii lor». Åži toate se petrec într-o clipită : Apostolii sunt uimiÅ£i ÅŸi rămân uitându-se către Cer. Atunci se arată cei doi îngeri, poate cei doi serafimi care străjuiau mormântul, în ziua de PaÅŸti, ÅŸi vestesc Apostolilor a doua venire a lui Hristos în slavă la sfârÅŸitul veacurilor « tot astfel », adică în acelaÅŸi loc, fără veste ÅŸi străjuit de toate oÅŸtirile îngereÅŸti, iarăÅŸi după cum spune proorocia lui Zaharia.

Iată marea taină care covârÅŸeÅŸte mintea omenească. Cel care S-a coborât pe Sine în cele mai de jos, ÅŸi până în adâncurile Iadului (4), Hristos, este ridicat în înaltul Cerurilor, după cum ÎnsuÅŸi învăÅ£ase (5). Fiul nu are nevoie să Se întoarcă la Tatăl, pentru că nu S-a despărÅ£it niciodată de El. Dar Cel care S-a întrupat ÅŸi S-a făcut om este purtat cu firea Sa omenească îndumnezeită să ÅŸadă la locul Său, pe « scaun alb mare» (Apocalipsis 20, 11) de-a dreapta Tatălui, după voia cea bună ÅŸi iubitoare a Tatălui (« ÅŸezi de-a dreapta mea…. », Ps 110, 1). Hristos dăruieÅŸte Tatălui Său firea omenească mântuită ÅŸi îndumnezeită. Este arătarea marii taine a iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru om. Nu I-a fost destul să mântuiască pe om, lucru care încă ar fi fost negrăit, Tatăl ceresc voia mai mult : să aÅŸeze pe om de-a dreapta Sa – în persoana Fiului Său –, să-l poftească în sânul dumnezeirii, să-l facă « deopotrivă cu El ». Taină străină : în Sfatul cel mare al lui Dumnezeu se află un om, Hristos. Fiecare fiinÅ£ă omenească îÅŸi poate spune : Este ca ÅŸi mine, împărtăÅŸeÅŸte firea mea omenească, mă poate înÅ£elege, pot să-I spun orice.

Cine înalÅ£ă pe Hristos în tărie ? Desigur îngerii care se minunează ÅŸi se dau înapoi cu sfială ÅŸi admiraÅ£ie, neînÅ£elegând cum un om se poate înălÅ£a mai presus de ei (după cum spune TradiÅ£ia prin minunatul canon bizantin al sărbătorii : « Cine este Acesta Care Se înalÅ£ă … ? »). Hristos Se înalÅ£ă (ÅŸi pe noi împreună cu El) din ce în ce mai sus, trecând de cele nouă cete îngereÅŸti (6) care sunt fiecare o treaptă de înălÅ£are duhovnicească, reflexul unei « calităÅ£i » dumnezeieÅŸti, al unei raze de sfinÅ£enie dumnezeiască. Este în acelaÅŸi timp arătarea smereniei celor netrupeÅŸti : nu înÅ£eleg această taină, dar se dau la o parte, în ascultare, dau slavă ÅŸi se închină lui Hristos care Se înalÅ£ă. Cel care înalÅ£ă firea omenească a Fiului până la Tronul dumnezeiesc este Duhul Sfânt, căci El îndumnezeieÅŸte pe om ÅŸi îl schimbă la faÅ£ă. Iconomia Lui este de a îndumnezei, de a transmite natura dumnezeiască, de a « da pe Dumnezeu ». Hristos Se aÅŸează cu firea Sa omenească îndumnezeită pe Tronul dumnezeiesc, cu Tatăl ÅŸi cu Duhul Sfânt. Åži-a împlinit misiunea. Acum începe cea a Duhului Sfânt care prin pogorârea Sa împărătească asupra Apostolilor va zidi Biserica ÅŸi îi va da viaÅ£ă până la cea de-a Doua Venire.

Pr Noël Tanazacq

Note

1. O cale de pătrundere în tainele dumnezeieÅŸti (N. Tr.).
2. Economie : mod de acÅ£iune a fiecărei persoane dumnezeieÅŸti faÅ£ă de creaÅ£ie ÅŸi de neamul omenesc, după caracterul Ei ipostatic.
3. Vezi : « S-a arătat în alt chip la doi dintre dânÅŸii… » (Marcu 16, 12).
4. Adică la hotarul dintre fiinÅ£ă ÅŸi nefiinÅ£ă.
5. « Căci tot cel ce se înalÅ£ă pre sine se va smeri ; iar cel ce se smereÅŸte pre sine, se va înălÅ£a.» (Pilda VameÅŸului ÅŸi a Fariseului, Luca 18, 14)
6. Mai presus de îngeri, de arhangheli ÅŸi de stăpânii (cea de-a 3-a treaptă), de vârtuÅ£i, de puteri, ÅŸi de domnii (cea de-a 2-a treaptă), de tronuri, de heruvimi ÅŸi se serafimi (prima treaptă), după Treptele cereÅŸti ale Sf. Dionisie Areopagitul.