Patima trebuie stinsă mai abitir decât focul. (Frg. 43)

Marginile sufletului nu le poÅ£i afla urmându‑ţi paÅŸii, chiar dacă ai străbate drumurile toate, într‑atât e de adânc verbul pe care sufletul îl poartă în el. (Frg. 45)

Empedocle

Fericit e cel ce ÅŸi‑a făcut comoară de gânduri dumnezeieÅŸti ÅŸi sărac omul stăpânit de himera sumbră a idolilor. (Frg. 132)

Nu te poÅ£i apropia de Divin ca ÅŸi cum ar putea fi văzut cu ochii, ÅŸi nici nu îl poÅ£i atinge cu mâinile prin care sentimentele intră în inima omului. (Frg. 133)

Căci Divinul nu are chip asemănător omului, nici două ramuri crescute din trunchi ÅŸi nici genunchi repezi ori părÅ£i ruÅŸinoase, ci numai duh, duh sfânt, supraomenesc, care de la sine însuÅŸi se miÅŸcă ÅŸi străbate lumea cu gânduri repezi.  (Frg. 134)

Diogene din Sinope zis Cinicul

Unii îi ziceau: „EÅŸti om bătrân, mai stai locului.” „Åži ce? Dacă ar fi să iau parte la o cursă de alergare ar trebui să încetinesc aproape de linia de sosire? Nu ar trebui mai degrabă să alerg ÅŸi mai repede?” (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 18)

Avea obiceiul de a merge în picioarele goale prin zăpadă. (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 34)

Văzând într‑o zi un băieÅ£el bând apă din căușul mîinilor, ÅŸi‑a azvârlit cât colo cana din traistă ÅŸi a strigat: „PuÅŸtiul ăsta m‑a întrecut în frugalitate!” Åži tot aÅŸa a renunÅ£at ÅŸi la blid, când a văzut un copil care îÅŸi punea lintea într‑un coltuc de pâine pentru că îÅŸi spărsese farfuria. (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 37)

Tot de la el a rămas ÅŸi vorba asta: toate sunt ale zeilor; înÅ£elepÅ£ii sunt tovarăÅŸii zeilor, iar tovarăÅŸii împart între ei tot ce au; toate câte sunt, aÅŸadar, sunt ale înÅ£elepÅ£ilor. (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 37)

Văzând un om care se purifica stropindu‑se ritualic, Diogene i‑a zis: „Nefericitule, uiÅ£i un lucru: tot aÅŸa cum nu o să faci mai puÅ£ine greÅŸeli de gramatică vorbind, nu stropindu‑te [cu apă] o să te descotoroseÅŸti de greÅŸelile purtărilor tale.” Åži le reproÅŸa felul de a se ruga: „toate câte le cer”, zicea, „e ce li se pare lor că e bine, nu ce e cu adevărat bine”. (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 42)

Adesea le amintea oamenilor că nu zeii le făceau viaÅ£a grea, ci faptul că au uitat lucrul acesta, împinÅŸi fiind de lăcomia pentru mâncarea aleasă, pentru parfumuri ÅŸi alte lucruri asemănătoare. (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 44)

După părerea lui, oamenii de bine sunt chipul zeilor, iar dragostea ceva ce Å£ine mai degrabă de lene. „Ce este mizerabil în viaÅ£a asta?”, îl întrebau. „BătrâneÅ£ea în sărăcie”, zicea. Sau: „care muÅŸcătură de animal e mai groaznică?”. „Între animalele sălbatice, a delatorului viclean; dintre animalele domestice, a linguÅŸitorului.” (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 51)

„O cuvântare care caută să placă celorlalÅ£i e [ca] un ÅŸiret uns cu miere.” (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 51)

Într‑o zi a văzut un băiat roÅŸind. „Curaj”, i‑a zis, „e culoarea virtuÅ£ii.”  (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 54)

Altădată, după ce a ascultat doi indivizi acuzându‑se, i‑a condamnat pe amândoi. „Primul”, a zis el, „cu siguranÅ£ă a furat, dar celălalt nu a pierdut nimic.” (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 54) 

Cui pretindea că a trăi este ceva rău îi zicea: „nu a trăi, ci a trăi rău”. (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 55)

„Oamenii”, spunea Diogene, „caută să aibă ce le trebuie ca să trăiască, nu ce trebuie ca să trăiască bine.” (Stobaeus, III, 3)

„Când mi‑e foame”, zicea, „sunt un căÅ£eluÅŸ domestic; odată sătul, sunt un dulău – două rase pe care cei mai mulÅ£i le laudă, însă care nu sunt bune de nimic la vânătoare, pentru că nu le place să alerge. Tot aÅŸa, nici cu mine nu sunteÅ£i în stare să trăiÅ£i, pentru că vă e frică de suferinÅ£ă.” (Diogene Laertios, Despre vieÅ£ile ÅŸi doctrinele filozofilor, VI, 55)

Cineva îÅŸi râdea de înÅ£eleptul Diogene. „Cum adică: el, un filozof, să mănânce prăjituri?” „Filozofii”, i‑a răspuns Diogene, „gustă din toate, însă nu ca toÅ£i ceilalÅ£i.” (Gnomologium Vaticanum, 188)