Duminica a 14-a după Rusalii: Ospățul ceresc (Matei 22, 1-14)

Aceasta din urmă este istorisită ÅŸi de Sf. Luca (Lc 14, 15-24), dar într-un context diferit ÅŸi cu altă tonalitate. Să observăm înainte de toate că este vorba despre o pildă despre ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu, adică despre Å£elul vieÅ£ii omeneÅŸti. ViaÅ£a veÅŸnică, cea din rai, este o împărăÅ£ie în care toÅ£i oamenii vor trăi în unire cu Dumnezeu ÅŸi se vor bucura de El, vor împărtă ÅŸi viaÅ£a Sa: ce poate fi mai plin de căldură ca un ospăÅ£ ÅŸi ce poate fi mai fericit decât o nuntă? Å£elul vieÅ£ii este Fericirea.

Acest Împărat este Tatăl ceresc. El organizează o nuntă, adică un ospăÅ£ de nuntă, pentru Fiul Său cel Unul născut, Hristos. Nu se spune cine este logodnica, dar nu este nici o îndoială că e vorba despre Biserică. Această nuntă este cea a lui Dumnezeu cu Omul, a lui Hristos cu Biserica, pentru că Însu ÅŸi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ÅŸi S-a unit cu omenirea. Tatăl trimite vestitori să cheme la nuntă «pe cei care erau poftiÅ£i». AceÅŸtia simbolizează pe îngeri (mai cu seamă cei de la cele două judecăÅ£i), dar ÅŸi pe Prooroci care, în fiecare neam, au fost glasul Duhului Sfânt amintind lui Israel de Logodirea sa cu Dumnezeu. Nu este oare toată omenirea chemată la acest ospăÅ£? Nu încă. La un ospăÅ£ de nuntă se invită cei apropiaÅ£i, cei de acelaÅŸi neam. Aici este vorba despre «familia lui Dumnezeu» adică despre Israel, care a plinit Întruparea Cuvântului. Cealaltă parte a omenirii va fi invitată «mai pe urmă»: stă mărturie despre aceasta  urmarea pildei. Israel este într-un fel un «laborator al omenirii». Åži iată primul lucru de mirare: «nu au vrut să vină». Semn al voinÅ£ei libere a Omului (ÅŸi a nerecuno  ÅŸtinÅ£ei lui): Dumnezeu nu impune nimic, nici măcar fericirea. Dar Dumnezeu este mult răbdător: ceea ce a întemeiat El se va împlini.

Atunci El trimite un al doilea val de prooroci cu o vestire mai limpede: ospăÅ£ul este gata. AcelaÅŸi răspuns îl dau oamenii: nu! OspăÅ£ul Tău nu ne interesează, avem alte lucruri de făcut. Oamenii preferă să meargă «unul la Å£arina sa, altul la neguÅ£ătoria lui», adică la treburile lor pământeÅŸti, care le aduc  hrană ÅŸi putere. Au uitat pe Dumnezeu ÅŸi preferă să-ÅŸi trăiască viaÅ£a. Ba chiar mai rău: unii îi ocărăsc pe slujitori ÅŸi îi ucid. Aici desigur este vorba despre proorocii lui Israel, care au fost prigoniÅ£i ÅŸi martirizaÅ£i pentru că cuvântul lor deranja, punea inimile la încercare. Este mai uÅŸor să omori un prooroc decât să-Å£i «sfâÅŸii inima» (cf. Isaia). Dar Împăratul este atotputernic: El ceartă ÅŸi pedepseÅŸte.

Până la acest moment al pildei, totul pare «normal», adică potrivit istoriei ÅŸi a ceea ce gândim despre Dumnezeu. Acum însă Hristos dă pe faÅ£ă ceva absolut nou, de negândit pentru oameni, ÅŸi care va spori mânia preoÅ£ilor ÅŸi a fariseilor.

Împăratul nu-ÅŸi schimbă gândurile: vrea ca sala de nuntă să fie plină ÅŸi aÅŸa va fi. Mai întâi El rosteÅŸte o judecată, o înfricoÅŸătoare sentinÅ£ă pentru cei mai întâi poftiÅ£i: «cei poftiÅ£i nu erau vrednici». Åži totuÅŸi aceÅŸti poftiÅ£i sunt fiii lui Israel care ascultaseră Cuvântul lui Dumnezeu ÅŸi care zămisliseră pe Mesia. Să băgăm de seamă noi, creÅŸtinii! ÎnfăÅ£iÅŸarea exterioară nu este de ajuns: suntem oare credincioÅŸi Noului Legământ? Apoi dă o poruncă uimitoare: mergeÅ£i afară din cetate (Ierusalim, locul sfânt al întâlnirii lui Dumnezeu cu Omul) pe câmpuri, acolo unde oamenii nici măcar n-au auzit de Dumnezeu, ÅŸi chemaÅ£i pe toÅ£i cei pe care-i veÅ£i găsi, pe primii veniÅ£i, pe oricine. Căci toÅ£i oamenii, chiar dacă nu cunosc Numele Meu cel Sfânt, sunt lucrul mâinilor Mele, sunt ai Mei ÅŸi îi iubesc. Slujitorii se supun pe dată. Åži astfel noi, Neamurile, păgânii, idolatrii, suntem poftiÅ£i la cina Domnului, la ospăÅ£ul  euharistic. Noi care nu suntem din neamul trupesc al lui Avraam, noi care eram ca dobitoacele, neÅŸtiind să despărÅ£im binele ÅŸi răul («buni ÅŸi răi») (1), suntem chemaÅ£i de Dumnezeu la ospăÅ£, fără să fi făcut nici un efort. La Sf. Luca găsim o uimitoare precizare: Împăratul spune, pentru că încă mai este loc la masă: «… ieÅŸi la drumuri ÅŸi la garduri ÅŸi sile ÅŸte să intre, ca să mi se umple casa» (Luca 14, 23). Aceasta înseamnă: convingei, căci nu au nici o înÅ£elegere ÅŸi nu pot ÅŸti ce este bine pentru ei (2); nu este vorba despre o constrângere exterioară ci mai degrabă de o atitudine convingătoare a unui tată către fiii săi. În cele din urmă, sala este plină: aceasta este Biserica.

Atunci Împăratul intră «ca să privească pe oaspeÅ£i». Este o clipă sublimă: întâlnirea lui Dumnezeu Cel Necreat cu omenirea pe care a zidit-o, clipa când omul stă faÅ£ă către faÅ£ă cu Dumnezeu! Atunci însă se petrece un eveniment dintre cele mai misterioase ÅŸi încifrate dar ÅŸi dintre cele mai teologice din Evanghelie. Împăratul zăre ÅŸte «un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă», adică era fără veÅŸmântul luminos al celor botezaÅ£i: nu s-a îmbrăcat cu Hristos. Åži Tatăl ceresc s-a mirat: «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?» Cum ai putut intra în Casa lui Dumnezeu, adică în intimitatea lui Dumnezeu, în apropierea lui Dumnezeu, fără să fi devenit ca ÅŸi Dumnezeu, asemănător lui Dumnezeu, fără să fi fost spălat de păcat de Fiul Meu, pe Care L-am trimis ca să mântuiască lumea.

Putem să observăm mai întâi uimirea Împăratului: aceasta arată că Dumnezeu nu este ca un păpuÅŸar care trage de sfori. Nu are totul prevăzut dinainte, prefabricat, preformatat: există un spaÅ£iu de libertate pentru om, un loc de întors. ConÅ£inutul teologic este mai complex: este vorba probabil de faptul că există o cale posibilă pentru tradiÅ£iile religioase care nu cunosc pe Hristos, pentru efortul spiritual al omenirii dinainte de Hristos. Să ne amintim de magii din Egipt care au făcut minuni: Moise i-a învins, dar nu fără greutate. CunoaÅŸterea creaÅ£iei ÅŸi a lumii îngereÅŸti, cerească ÅŸi de dedesubt, poate duce la  o cunoaÅŸtere spirituală înaltă ÅŸi la o anumită putere interioară. Împăratul a spus: luaÅ£i pe toÅ£i cei pe care-i veÅ£i găsi. În «mreje» s-a prins  acest peÅŸte: a fost poftit. Pentru a înÅ£elege această judecată a lui Dumnezeu, care se face înaintea ospăÅ£ului, trebuie să ne sprijinim pe teologia Sf. Efrem Sirul în legătură cu vremurile de pe urmă ÅŸi cu păcatul de neiertat, ÅŸi pe experienÅ£a duhovnicească a Sf. Siluan Athonitul, care sunt pe de-a-ntregul de acord, la depărtare de ÅŸaisprezece veacuri (3). Există păcate care sunt iertate lesne ÅŸi altele a căror iertare trece prin suferinÅ£e înspăimântătoare, pentru a aduce pe om să-ÅŸi schimbe inima: acesta este iadul cel veÅŸnic. Acestuia i s-au iertat lesne păcatele, ÅŸi a putut intra. Dar, pe urmă, trebuie să se schimbe: după ce a intrat, adică după ce a trecut porÅ£ile Cerului (prin prima moarte), trebuia să se schimbe, să cunoască (să recunoască) pe Hristos, pentru a fi îmbrăcat cu veÅŸmântul alb al celor botezaÅ£i. Dar el n-a făcut-o, adică nu ÅŸi-a schimbat gândurile: a rămas «păgân» dinaintea lui Dumnezeu. Aceasta este însă cu neputinÅ£ă ontologic, pentru că trebuie să fim în lumina dumnezeiască pentru a vedea pe Dumnezeu («Întru lumina Ta, vom vedea lumina»: Apostolii n-au putut vedea pe Hristos schimbat la faÅ£ă decât pentru că erau în lumina Sa).

Atunci judecata este înfricoÅŸătoare. Este o judecată dumnezeiască (3): «aruncaÅ£i-l în întunericul cel mai din afară… ». Acest om scăpase lesne de chinurile iadului, însă va trebui să se întoarcă să-ÅŸi ispăÅŸească greÅŸeala de a nu fi vrut să se schimbe. Aceasta este una dintre cele mai mari lecÅ£ii de  teologie ale Evangheliei. Omul rămâne liber, chiar după moarte, chiar în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu. Unirea noastră cu Hristos trebuie să fie voită ÅŸi liberă, pentru că iubirea este liberă. Fără acest dar liber de sine, nu există iubire.

Pr. Noël Tanazacq

Note

1. V. Iona ÅŸi ninivitenii, care nu ÅŸtiau nici măcar să deosebească dreapta de stânga.
2. Sf. Efrem Sirul (306-377): Comentariu la Diatessaron sau Armonia celor patru Evaghelii, X/II-III (S. C. n°121, p. 184-188). Sf. Siluan Athonitul (+1938), care a avut o experienÅ£ă îndelungată a iadului veÅŸnic.
3. Însă rămâne o judecată personală. Prima judecată era de obÅŸte (cetatea nimicită). Aceasta corespunde celor două judecăÅ£i ale Omului: cea personală, de după moartea fiecăruia, ÅŸi judecata cea de obÅŸte la sfârÅŸitul veacurilor