Undeva, în sudul Italiei, acolo unde vara este foarte cald, pământurile erau arse ÅŸi crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide ÅŸi îngălbenite de-abia se mai Å£ineau pe crengi. Iarba de pe pajiÅŸti se ofilise. Oamenii erau încordaÅ£i ÅŸi nervoÅŸi, cercetând cerul de cristal colorat în albastru cobalt. Săptămânile se înÅŸirau una după alta tot mai fierbinÅ£i ÅŸi de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.

În piaÅ£eta din faÅ£a bisericii preotul convocă duminica, după Sfânta Liturghie, întreaga comunitate pentru o slujbă. Urma ca toÅ£i, cu mic, cu mare, să implore mila lui Dumnezeu ca ploaia binefăcătoare să se reverse peste pământurile pârjolite. La ora stabilită, locul era ticsit de lumea aflată în aÅŸteptare, plină însă de încredere.

MulÅ£i aduseseră cu ei lucruri care făceau dovada credinÅ£ei lor. Biblii, cărÅ£i de rugăciuni, cruci, iconițe. Parohul bisericii le privea pe toate cu nedisimulată admiraÅ£ie. Dar în mulÅ£ime mai observă ceva. O fetiÅ£ă care se ruga alături de cei mari. Parohul nu-ÅŸi putea dezlipi privirile de la ea. AÅŸezată cuminte, în primul rând, fetiÅ£a avea în mâini o mică umbrelă.

A cere ploaia înseamnă să te rogi, a crede că o să plouă după rugăciunea ta înseamnă să-Å£i iei umbrela cu tine.

Preluare din volumul „ViaÅ£a e tot ce avem“, Bruno Ferrero