Când Patrick era de șaisprezece ani a fost prins de pirați, dimpreună cu mulți dintre locuitorii regiunii, și vândut în Irlanda unui stăpân de pământuri care l-a însărcinat cu păzirea turmelor sale în munte. Greutățile exilului în această țară străină, aproape complet păgână, și legătura cu natura i-au întors inima către Dumnezeu, și acesta a început să ducă viață de pocăință, petrecându-și zilele și cea mai mare parte din nopți în rugăciune, îngenuncheat pe pământul înghețat sau ud de ploaie, fără să simtă vreo greutate, atât de tare sufletul lui era plin de dumnezeieștile mângâieri.

După șase ani de robie, care deveniseră pentru el un rai al desfătărilor, într-o noapte, a auzit un glas spunându-i: „Bine ai făcut că ai postit și te-ai rugat. Dumnezeu a auzit rugăciunea ta. Acum du-te înapoi în patria ta, corabia îți este pregătită!” Plin de încredere, a fugit și, mergând pe jos la întâmplare peste trei sute douăzeci de kilometi, a ajuns la un port și s-a urcat într-o corabie cu negustori păgâni. După trei zile, oprindu-se într-un pământ pustiu și necunoscut, au început să meargă în căutarea unui adăpost. Au rătăcit timp de aproape o lună, înfometați, și în cele din urmă i-au cerut lui Patrick să mijlocească la Dumnezeul său ca să-i salveze. De îndată ce tânărul creștin și-a înălțat mâinile, o turmă de porci a apărut și oamenii au putut răpune câteva animale ca să se hrănească. După multe peripeții, Patrick a reușit să ajungă înapoi în patria sa, unde a fost din nou răpit de pirați ; dar și-a recâștigat libertatea după două luni, potrivit unei preziceri pe care o primise.

Reîntors la casa familiei sale, Patrick a avut o altă vedenie: o arătare cerească cu numele de Victor stătea în fața lui arătându-i un pachet de scrisori. Deschizând-o pe prima, a citit: „Glas al Irlandei! Copil sfânt, te rugăm să vii  să trăiești iarăși printre noi.” Și a crezut atunci că auzise glasul oamenilor din pădurea Foclut, unde își petrecuse anii săi de robie. Simțind în el chemarea lui Dumnezeu, s-a hotărât să se pregătească să evanghelizeze pe acești barbari, plinindu-și mai înainte instruirea bisericească neglijată în tinerețe. Astfel, s-a dus în Galia, s-a oprit prin diferite așezări călugărești – în special la Lérins –, și a rămas timp de aproape cincisprezece ani la Auxerre ca să urmeze învățăturile Sfântului Gherman [31 iulie], care l-a hirotonit diacon.

Când Sfântul Gherman s-a întors din misiunea sa în Anglia, unde luptase împotriva ereticilor pelagieni (429), a adus noutăți despre nevoia de misionari pentru țara Irlandei. Sfântul Paladie, diacon de la Roma, a fost atunci hirotonit episcop de papa Celestin I (432), pentru a cârmui și organiza pe creștinii împrăștiați în Irlanda. Dar acesta avea să întâmpine de îndată mari greutăți: a întemeiat doar trei biserici și și-a găsit sfârșitul după doar câteva luni. Atunci, Sfântul Patrick a primit sfințirea întru episcop din mâinile Sfântului Gherman, cu misiunea de a evangheliza pe barbarii din Irlanda. Era într-adevăr bine pregătit pentru această slujire, nu numai prin chemarea lui Dumnezeu, ci și pentru că știa limba și obiceiurile acestor popoare. Amintindu-și de păcatele sale din tinerețe, a ezitat să primească hirotonia, dar o nouă vedenie a venit să-i adeverească că aceasta era voia Domnului.

Aflându-se în fruntea unui mic grup de clerici, a ajuns pe insulă, chiar la locul unde și sfântul Paladie ajunsese, și s-a dus neîntârziat la o mare adunare a mai-marilor locului care se adunau mereu la un anumit timp. L-a propovăduit pe Hristos cu îndrăzneală în fața acestor războinici aprigi și a reușit să-i convertească pe câțiva, dobândind astfel convertirea popoarelor lor, precum și pământuri ca să construiască acolo biserici și mănăstiri. A străbătut toată Irlanda, mai ales partea de nord, propovăduind neobosit cuvântul lui Dumnezeu, adesându-se de preferință mai întâi căpeteniilor triburilor și regilor locali. Astfel a putut să-i convertească pe regii Dublinului, Munsterului și pe cei șapte fii ai regelui de Connaught. Cu toate acestea s-a confruntat și cu împotrivirea druizilor care se foloseau de vrăjitoriile lor împotriva apostolului. Dar prin puterea lui Dumnezeu, Patrick îi arăta neputincioși, și chiar a convertit pe câțiva dintre ei, care au devenit mai apoi preoți evlavioși și râvnitori pentru evanghelizarea fraților lor. După ce a propovăduit în Împărăția lui Oriel, a întemeiat o mănăstire la Armagh, care a fost centrul călătoriilor sale misionare și mai târziu a devenit scaunul arhiepiscopal al Irlandei. Îndurând lovituri, amenințări și pericole de tot felul într-un dispreț total față de el însuși și fără să dea pe față capacitățile sale personale, Patrick traversa acest pământ neprimitor, lăsând pe Dumnezeu să vorbească prin el. 

Fie că se afla într-una din aceste mănăstiri-episcopii sau în călătorie, sfântul Patrick nu înceta niciodată să-și împlinească rânduiala obișnuită de rugăciune, care consta în citirea completă a Psaltirii, cu toate cântările din Vechiul Testament și a altor texte insuflate, ca Apocalipsa Sfântului Ioan. Făcea de o sută de ori semnul crucii la fiecare oră din zi, iar atunci când întâlnea o cruce în calea sa, cobora din carul său ca să se închine în fața ei. În aceste călătorii misionare de mai multe ori a fost la un pas să fie omorât de potrivnicii săi, dar Îngerul Bisericii sale îl scotea din pericol pentru folosul credincioșilor. Trăind suferințele robiei, el devenise apărătorul popoarelor căzute pradă năvălirilor piraților și l-a excomunicat pe Coroticus, căpetenia unei hoarde de bretoni, care, debarcând în mijlocul unui trib botezat cu o zi înainte, masacrase pe mai mulți neofiți și pe alții îi luase să-i vândă ca sclavi. Câteva luni mai târziu, Coroticus, care se împotrivise să se pocăiască, a fost lovit de nebunie și a murit fiind pradă deznădejdii.

Ajuns la vârsta de optzeci de ani și la treizeci de ani de episcopat, sfântul Patrick s-a retras puțin din îndatoririle pastorale. 

Înainte de odihna sa, care i-a fost vestită de Dumnezeu, Patrick a făcut o ultimă călătorie, cercetând cele ce se petreceau. Văzând pe marginea drumului un rug care ardea fără să se mistuie, s-a apropiat și a auzit un înger care îi vestea, printre alte făgăduințe, că el va trebui să judece pe poporul irlandez în ziua cea de pe urmă. S-a întors în Saul, în Ulidia, unde a adormit în pace, însoțit de imnele oștilor cerești, la 17 martie 461. Apoi trupul său a fost așezat într-un car tras de doi boi sălbatici care s-au oprit într-un loc, unde au săpat mormântul său și care a fost numit mai târziu Cetatea lui Patrick. Irland, devenită datorită lucrării sfântului Patrick, insula sfinților, îl cinstește cu tărie ca pe cel dintâi apărător și i-a închinat mai mult de două sute de biserici. Cultul său s-a răspândit la fel de repede în întregul Occident.