Bucuria acestei zile festive a fost accentuată de prezența Înaltpreasfințitului Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, care, la momentul potrivit din timpul Dumnezeieștii Liturghiei arhierești, a hirotonit în treapta de diacon pe Åžtefan Topală, unul dintre cei mai vechi și energici membri ai parohiei. Plecând de la misiunea diaconului ca împreună‑slujitor, ca ajutor al preotului dar și al credincioșilor, Înaltpreasfințitul Iosif a subliniat centralitatea conceptului de „slujire” în dinamica Sfintei Liturghii, dar și în cea a comunității de credință ortodoxă în general. „Pe Dumnezeu” – a atras atenția ierarhul – „Îl contemplăm în chipul celuilalt, pentru că noi suntem icoana lui Hristos.” Astfel se poate sugera că mântuirea noastră se face prin slujirea celuilalt; în timp ce preotul și diaconul au misiunea de a răspunde nevoilor spirituale ale comunității, credincioșilor le revine responsabilitatea de a se implica în mod activ în această sluijire, atât prin participarea la sfintele slujbe, cât și prin acceptarea, încurajarea și sprijinirea aproapelui în diferite moduri.

Tema slujirii aproapelui este cu siguranță extrem de pertinentă în contextul parohiei din Coventry, dar al altor tinere parohii din diaspora, în care, animați doar de credința și dorința lor, preoții si credincioșii au conlucrat la zidirea unui spațiu spiritual și social – o comunitate ortodoxă, o parohie, o biserică. 

Spun aceasta și pentru că, din punct de vedere strict personal, ideea implicării, a participării la comunitatea bisericii, a dobândit o conotație mult mai practică și imediată o dată cu mutarea în Marea Britanie. În zilele studenției mele bucureștene, bisericile erau mereu acolo – mă așteptau, răbdătoare, fie că alegeam sau nu să le trec pragul. Puteam conta pe ele, pe zidurile lor ferme, din care mă priveau icoane vechi de zeci sau sute de ani; știam că oricând, părăsind vacarmul monden al Pieței Unirii, puteam să urc Dealul Patriarhiei, și să simt că intru într‑o altă dimensiune. În Coventry nu a mai fost așa – „biserica din cutie” are nevoie de oameni, care să o despacheteze cu grijă, să o asambleze în fiecare duminică, să‑i confere suflet și sens. În lipsa lor, bisericuța noastră nu prinde viață, iar spațiul în care au loc slujbele este multifuncțional – într‑o zi poate deveni grădiniță, în alta sală de dans. Această realitate m‑a făcut să percep în mod visceral mesajul că Biserica suntem noi – credincioși, preoți și diaconi slujitori, că toți suntem chemați să ne trăim credința în mod viu.