Când l-am întâlnit pentru prima oară pe ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif? Nu ÅŸtiu să vă spun exact... trebuie să fi fost prin noiembrie sau decembrie 1997, în casa bunilor noÅŸtri prieteni Ovidiu ÅŸi Cristina Milea. Era împreună cu Părintele Ciprian (acum PreasfinÅ£itul Siluan), pe care îl mai întâlnisem la mănăstirea de la Bussy-en-Othe, și prima mea impresie a fost: „Sancho, vezi tu cum ne duce/un noroc prin Å£ări de piatră?”. Spiritual aÅŸa era, erau misionari trimiși spre țările de piatră din inimile noastre! Pot spune că erau altfel decât fețele bisericești cu care eram obișnuiți. De ce? Primul lucru care m-a surprins a fost felul lor de a cânta: mai drept, mai direct, mai aÅŸezat, cu totul diferit de parohiile pe care le-am cunoscut până atunci, unde un „Doamne miluiește” durează dublu decât ar fi normal, și cu asta toți cei prezenți acolo am fost de acord. Erau dintr-o altă generație, dintr-o altă zonă a Å£ării, dar nu numai atât: erau plini de har, un har pe care au reușit să ni-l transmită și nouă.

Scenograful Petrică Ionescu construise în curtea casei sale de la Villiers-sur-Marne, dintr-un adăpost de grădină, o capelă căreia îi adăugase un turn de sticlă: acesta dădea un aspect cu totul special micului spaÅ£iu de 10 mp: „Adonai mulÅ£umind lucrurilor umile/s-a urcat la cer, peste fire”. Aici, în jurul Înaltului, am făcut slujba de Crăciun în 1997. Capela de care se îngrijea Silvia Jarnea, mama Mihaelei Ionescu, a fost aÅŸadar prima catedrală a Părintelui Iosif!

Duminică, 15 martie 1998, ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif a fost hirotonit arhiepiscop în Catedrala ortodoxă greacă „Sfântul Åžtefan” din Paris. Ceremonia a fost impresionantă; soborul de episcopi, preoÅ£i, diaconi, solemnitatea momentului, precum ÅŸi numărul mare de credincioÅŸi au constituit un eveniment de neuitat. Îndată după aceea, s-a pus problema găsirii unei biserici unde să slujească, comunitatea românească de la Paris fiind la vremea aceea divizată între cei pro și contra afilierii la Biserica Ortodoxă Română. În următoarele luni ne-am întâlnit săptămânal la câte o familie (Åžerban Boureanu, Claudiu Cristea, Dan Munteanu, Petrică Ionescu, Åžerban Mihăileanu, Dan Munteanu, Mihai Ricci, Ghighi Åžubovici etc.), unde aveau loc slujbe ÅŸi acatiste. Acolo au fost invitate să Å£ină conferinÅ£e numeroase personalităÅ£i de vârf ale ortodoxiei române – PărinÅ£ii Rafail Noica, Teofil Părăian, Ioan Iovan, LaurenÅ£iu Streza – ÅŸi franceze: PărinÅ£ii Boris Bobrinskoy ÅŸi Nicolas Molinié. Înaltul Iosif mai slujea la mănăstirea de la Rosières, împreună cu Părintele Ioachim Giosanu, sau în parohia Părintelui Aurel GrigoraÅŸ.

În apartamentul de pe strada Théodore de Banville, pus la dispoziÅ£ia ÎnaltpreasfinÅ£itului prin amabilitatea Maicii Anastasia (Delphine Weulersse), serviciul liturgic se făcea zilnic ÅŸi adeseori aveau loc conferinÅ£e catehetice. Primul secretar al ÎnaltpreasfinÅ£itului a fost Casian Tunaru, actualul episcop al Canadei. Persoană foarte instruită, cu un caracter blând ÅŸi profund, tocmai terminase studiile la Roma când Înaltul l-a chemat lângă el. Tot Casian era ÅŸi conducătorul coralei – desigur, improvizate –, iar PreasfinÅ£itul Siluan (Părintele Ciprian, pe vremea aceea) completa de minune echipa.

În august 1998, într-o locatie a AsociaÅ£iei StudenÅ£ilor OrtodocÅŸi de origine rusă (ACER-MJO), ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif a organizat o tabără de o săptămână la Servagère, în masivul Vercors. DeÅŸi am fost numai vreo 15 participanÅ£i, iar vremea imposibilă – ploaie, frig ÅŸi ceaÅ£ă cea mai mare parte din timp, cu toate că mai jos era soare ÅŸi cald –, pot spune că harul dumnezeiesc ne-a încălzit sufletele.

Iar Dumnezeu, Care ÅŸtim cu toÅ£ii că lucrează prin oameni indiferent cine ar fi ei, a aranjat bine lucrurile: după nici ÅŸase luni de la înscăunarea ÎnaltpreasfinÅ£itului Iosif, ne-am strâns douăsprezece persoane într-o capelă protestantă (!) de la periferia Parisului. În cazul de faÅ£ă, El a lucrat prin Maica Anastasia, François de la Morandière, Gustave Alstadt ÅŸi Åžerban Mihăileanu. Era o clădire din lemn, pe care Norvegia o trimisese la expoziÅ£ia universală de la Paris din 1889 ÅŸi care după aceea fusese instalată pe un teren din Ville d’Avray. Interesant la această capelă era orientarea ei: altarul era situat spre vest, iar cele trei ferestre cu vitralii aurii dădeau spre sud ÅŸi spre vest. Ei bine, aici lumina crea un joc special: lumina venind dinspre sud ÅŸi lemnul de brad din care era construită capela îi confereau acesteia o căldură pe care nu mai am întâlnit-o de atunci: Lumină lină a Sfintei Slave, a Tatălui ceresc… 

Petrică Ionescu făcuse două panouri în loc de iconostas, pe care au fost puse icoanele  lui Iisus Hristos și a Maicii Domnului, fotocopii după icoane ruse din secolul al XIV-lea (ele se mai află ÅŸi acum pe doi dintre stâlpii criptei de la Saint Sulpice), iar mai târziu Octavian ÅŸi Ingrid Dabija au pictat două icoane împărăteÅŸti superbe. 

La prima slujbă, cândva în septembrie 1998, am fost 14 persoane, cu preoÅ£i cu tot.

Încet, încet, comunitatea noastră s-a mărit: pe lângă cei veniÅ£i de la Jean de Beauvais (familiile Cădere, Dabija, Mihăileanu, Miok, Tănăsescu, Å¢ovaru) sau cei veniÅ£i de nicăieri, dar chemaÅ£i de Dumnezeu, au apărut mulÅ£i tineri aflaÅ£i la studii în FranÅ£a: Theodor Paleologu, Petre Guran, Adrian Papahagi, Radu Mărășescu, Nicolae Florea, Adina Peleanu, Dan Săvan, Iuliana Streza, Răzvan Ionescu, Cristian Galeriu ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii pe care, chiar dacă nu i-am amintit, îi port încă în suflet. 

La Sfânta Înviere din 1999 am fost peste o sută de persoane, bisericuÅ£a era de-acum prea mică: „Åži vor veni mai mulÅ£i din soare‑apune – ÅŸi cei de ieri ÅŸi cei ce azi nu-i ÅŸtim”.

Într-o duminică din mai 1999, ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif a obÅ£inut de la ierarhia catolică să facem o slujbă la cripta Saint François a bisericii Saint Sulpice. Aceasta era liberă, dar mai înainte fusese folosită câÅ£iva ani de către comunitatea coptă din Paris. Cred că a fost un „examen” pe care Înaltul l-a trecut cu bine, fiindcă din septembrie cripta a fost închiriată asociaÅ£iei Sfânta Parascheva-Sfânta Genoveva, proaspăt înfiinÅ£ată, ÅŸi din care, mulÅ£umită lui Dumnezeu ÅŸi ÎnaltpreasfinÅ£itului Iosif, mai facem parte ÅŸi acum.

Ne-am despărÅ£it cu recunoÅŸtinÅ£ă de comunitatea protestantă ÅŸi, la fel ca la Ville d’Avray, ne-am pus din nou în miÅŸcare. Petrică a confecÅ£ionat alte două panouri-iconostas (aflate ÅŸi acum la criptă), pe care le-am transportat ÅŸi le-am instalat într-o sâmbătă după-amiază pentru Sfânta Liturghie ce urma să aibă loc a doua zi. Aceste panouri prezentau însă un mare inconvenient: erau flexibile, iar în momentul în care o persoană evlavioasă a vrut să sărute icoanele împărăteÅŸti, panoul s-a înclinat spre altar ÅŸi puÅ£in a lipsit să nu se prăbuÅŸească…

Åži aici, la prima Liturghie, am fost doar 20-30 de persoane, dar mila lui Dumnezeu, harisma ÎnaltpreasfinÅ£itului ÅŸi, aÅŸ vrea să cred, poate ÅŸi rugăciunile noastre au făcut restul. După câteva luni, de Sfintele PaÅŸti, la 30 aprilie 2000, cripta era neîncăpătoare pentru cele 600 de persoane aflate de faÅ£ă. În momentul în care Părintele Paul Roumanet, parohul bisericii Saint Sulpice, a intrat, invitat de către ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif, ÅŸi a văzut mulÅ£imea de oameni cu lumânări aprinse, a avut un moment de ezitare: „Și dacă va lua foc?”. Da, era un foc, dar nu fizic, ci duhovnicesc, început cândva în martie 1998 (sau poate mai devreme), care nu s-a stins încă ÅŸi sper că nici nu se va stinge. 

Nu am vrut să fac un panegiric, ÎnaltpreasfinÅ£itul Iosif nu are nevoie de aÅŸa ceva ÅŸi probabil că nici nu ar accepta. Sunt numai câteva gânduri pe care aÅŸ dori să le transmit celor ce vin după noi: „Dar mă însoÅ£eÅŸte acel cineva/ Iubirea pururi cu mine”.

Restul îl scriu ÅŸi îl vor scrie alÅ£ii.

Dr. Tudor Ţovaru

* * *

Sărbătorim în luna martie a acestui an 20 de ani de la hirotonia întru arhiepiscop a ÎnaltpreasfinÅ£itului nostru Părinte Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale ÅŸi Meridionale. SoÅ£ia mea Irina ÅŸi cu mine am fost printre cei care au avut norocul să-l cunoască printre primii, la puÅ£ină vreme după ce a venit la Paris. A trecut mult de atunci ÅŸi multe au fost prilejurile de bucurie ÅŸi admiraÅ£ie pentru cele împlinite de vrednicul nostru Părinte devenit de atunci Mitropolit. Necunoscut în comunitatea credincioÅŸilor din FranÅ£a, fără alte mijloace decât puterea credinÅ£ei sale ÅŸi dorinÅ£a de a face bine, a locuit o vreme într-un apartament pus la dispoziÅ£ie de Maica Anastasia (pe atunci soeur Hélène), catolică convertită la Ortodoxie ÅŸi retrasă la o mănăstire rusească din Franța. Locul a devenit repede neîncăpător pentru cei care doreau să-l cunoască ÅŸi să-l asculte. Împreună cu Părintele Ciprian, astăzi PreasfinÅ£itul Episcop Siluan al Italiei, se rugau, cântau ÅŸi slăveau Sfânta Treime cu smerenie ÅŸi mult har, spre înălÅ£area noastră sufletească. Dacă îmi amintesc bine, primul loc de rugăciune obÅ£inut a fost o micuÅ£ă capelă în suburbia Ville d’Avray. CâÅ£iva dintre noi, cei care locuiam în locuri mai uÅŸor accesibile, am avut posibilitatea să găzduim înălÅ£ătoarele momente de rugăciune ale PărinÅ£ilor Iosif ÅŸi Ciprian. Printre aceÅŸtia au fost Petrika Ionesco, Tudor Èšovaru, Åžerban Mihăileanu, Dimitrie Cădere cu familiile ÅŸi câÅ£iva alÅ£ii. Se spunea în glumă că suntem „fan-clubul lui Popa Iosif”. Acestea au fost începuturile, nu tocmai uÅŸoare, pentru că o mare parte a comunităÅ£ii era încă reticentă ÅŸi bănuitoare faÅ£ă de preoÅ£i veniti din Å¢ară ÅŸi faÅ£ă de apartenenÅ£a lor la Patriarhia de la BucureÅŸti. Părintele Iosif nu era bine-venit în Biserica Exilului de la Paris ÅŸi a fost nevoie de multe eforturi pentru a se face cunoscut ÅŸi apreciat. La hirotonia sa întru arhiepiscop, care a avut loc la Catedrala Ortodoxă Greacă din Paris, au participat ÅŸi MaiestăÅ£ile Lor Regele Mihai ÅŸi Regina Ana, veniÅ£i special din ElveÅ£ia pentru a-l întâlni ÅŸi care s-au arătat plăcut impresionaÅ£i de calitatea umană ÅŸi puterea credinÅ£ei sale.

De atunci, nenumărate au fost realizările iubitului nostru Părinte. În primul rând, întărirea coeziunii comunităÅ£ilor româneÅŸti din Å£ările Europei Occidentale, care a dat forÅ£ă Mitropoliei noastre, ajutor ÅŸi speranÅ£ă compatrioÅ£ilor noÅŸtri, reuniÅ£i astăzi în sute de parohii. Apoi, obÅ£inerea în proprietate sau în folosinÅ£ă, graÅ£ie diplomaÅ£iei sale, a numeroase locaÅŸuri de cult oferite de catolici, precum ÅŸi achiziÅ£ionarea, cu sprijinul Statului Român, a proprietăÅ£ii de la Limours. La acestea se adaugă numeroasele asociaÅ£ii ÅŸi frăÅ£ii ortodoxe, taberele, pelerinajele ÅŸi multe alte evenimente la care, cu timp ÅŸi fără de timp, ierarhul nostru se osteneÅŸte să participe spre bucuria, mângâierea ÅŸi întărirea noastră.

Am învăÅ£at multe de la iubitul nostru Părinte ÅŸi încercăm pe cât putem să-i cerem sfaturile ÅŸi să ne învrednicim să-i urmăm exemplul. Să ne întărim în credintă, să ne smerim, să iubim ÅŸi să facem cât de mult bine în jurul nostru. Atotputernicul să-l păzească, să-l ajute ÅŸi să-l ocrotească întru mulÅ£i ani pe vrednicul nostru Părinte Mitropolit!

Arhitect Mihai Ricci

* * *

Timpul curge peste noi ÅŸi prin noi. Dacă memoria nu s-ar răzvrăti, nimic n-ar avea ritm, nici contur. „După douăzeci de ani...” care dintre muritori ÅŸi-ar fi putut imagina miraculoasele schimbări aduse de venirea la Paris a unui tânăr călugăr pe nume Iosif?

Pe vremea aceea, mica burghezie adunată în jurul bisericii româneÅŸti era încleÅŸtată într-un război mocirlos, un vârtej de confuzie între politică ÅŸi datorie creÅŸtină, cu tabere adverse, alianÅ£e făcute ÅŸi desfăcute, trădări de operetă, lacrimi de crocodil, înjurături... Războiul este molipsitor: odată baierele păcii rupte, ce putere poate pune înapoi zăgazul? Întrebări pe care, ca membru al consiliului eparhial, mi le puneam cu nădejdea că Duhul Sfânt se va milui de noi. Profund demoralizat de aceste realităÅ£i, într-o bună zi l-am cunoscut, prezentat fiind de Vera ÅŸi Ghighi Åžubovici, pe tânărul ieromonah Iosif. Vera ÅŸi Ghighi sunt însăÅŸi expresia generozităÅ£ii ÅŸi dăruirii, o adiere de aer curat, discreÅ£ia ascunsă cu decenÅ£ă în spatele glumelor ÅŸi umorului extravagant. Åži, prin intermediul lor, a avut loc această întâlnire. Când l-am văzut pe tânărul călugăr, am avut sentimentul pe care l-am trăit, probabil, cu toÅ£ii: că poartă în el ceva greu de definit, un fel de lumină lăuntrică. Cu acel prilej, era însoÅ£it de fratele său, Părintele Ciprian (acum PreasfinÅ£itul Siluan). În realitate, nu sunt fraÅ£i decât în Hristos, dar atunci aÅŸa i-am văzut: complementari ÅŸi legaÅ£i prin aceeaÅŸi credinÅ£ă, neclintită, senină ÅŸi fără îndoieli, credinÅ£a care alungă răul.

Cu Părintele nostru Iosif am păÅŸit într‑o neînchipuită grădină a vieÅ£ii, cu sentimentul că este o grădină a Facerii. Am înÅ£eles astfel cum lucrează Duhul Sfânt: ne ia de unde suntem, drepÅ£i ÅŸi nedrepÅ£i de-a valma, ÅŸi ne pune la treabă, să împlinim ceea ce a fost scris. Grădina ni s-a deschis în faÅ£ă, iar în urma noastră au crescut flori. De necrezut, poate, dar aÅŸa s-a întâmplat. Totul se lega, totul se plinea, prin noi, dar nu de către noi. Privind în urmă, îi revăd pe oamenii minunaÅ£i cu care ne-am însoÅ£it. Să mă ierte cei pe care memoria mea ÅŸovăielnică i-a trecut cu vederea... Mihaela ÅŸi Petrică Ionescu, împreună cu Silvia „Memsu”, Dumnezeu s-o ierte și să o odihnească cu drepții!, au fost casă deschisă nouă, tuturor. Bisericuța din lemn construită de Petrică în grădina casei a fost un loc magic de rugăciune ÅŸi întâlnire. Ilinca ÅŸi Tudor Å¢ovaru, Mireille ÅŸi  Șerban Boureanu, Doina ÅŸi Dimitrie Cădere, Ioana ÅŸi Dan Munteanu, Eva ÅŸi Mihai Munteanu, Cristina ÅŸi Ovidiu Milea, Irina ÅŸi Mihai Ricci, Miruna ÅŸi Radu Boruzescu, Nicolae Florea, Dan Săvan, LuminiÅ£a ÅŸi Viorel Oltean, Alexandra ÅŸi Emil Marinescu, Răzvan Ionescu – aceÅŸtia sunt doar câÅ£iva dintre cei ce au pășit împreună în anii de început.

Ceva puternic se ridica, încolțea o speranță ÅŸi o încredințare, o bunătate luminoasă se răspândea peste noi. Așa a fost începutul! 

Dr. Åžerban Mihăileanu

* * *

Cum bine spune părintele Atanasie de la Roma, Mitropolia noastră a început în portbagajul unei mașini Citroën (la început al unui Peugeot), și ea primită. Proaspătul arhiepiscop Iosif, hirotonit în 1998 pe seama a nouă țări, ÅŸi-a început misiunea pastorală fără niciun sprijin financiar, fără casă, fără biserică, doar încrezându-se în mila lui Dumnezeu, și celelalte s-au adăugat lui.

Înainte de a se primi reședința de la Limours la sfârșitul anului 2000, ÎnaltpreasfinÅ£itul, și dimpreună cu el Arhiepiscopia, a avut ca punct de ancorare un apartament în arondismentul 17 din Paris, pe strada Théodore de Banville, pus la dispoziție cu generozitate de către vrednica de pomenire monahie Anastasia de la Mănăstirea Bussy. Într-un paraclis improvizat acolo s-au săvârșit primele slujbe, primele Liturghii. În regiunea pariziană era pe atunci o singură parohie românească, „Pogorârea Sfântului Duh”, tot în arondismentul 17, Boulevard des Batignolles, mai apoi strămutată la Clichy, păstorită de părintele Aurel Grigoraș. Catedrala de la Paris era sub altă jurisdicție, iar tânărul și blândul Păstor, aidoma Mântuitorului, nu avea loc unde să-și plece capul. 

Misiunea lui a fost una imposibilă: în cele nouă țări ale Arhiepiescopiei (devenită Mitropolie în 2001, tot atunci fiind și ÎnaltpreasfinÅ£itul ridicat la rangul de Mitropolit) erau cam 25-30 de parohii (astăzi sunt peste 600), iar prea-tânărul episcop nu avea nimic: nici biserică, nici casă, nici masă, nici mașină, nimic. Dar primise cu bucurie a se jertfi Domnului în această ascultare, și întru El și-a pus nădejdea, fără a se plânge, fără a se îndoi de nimic. Și Domnul minunilor a plinit.

Încă dintru început, blândețea, smerenia, dragostea și răbdarea au fost darurile primite de la Domnul, pe care în toți acești 20 de ani le-a cultivat, cu timp și fără timp. Niciodată nu a lepădat pe nimeni, mereu a ascultat, a mângâiat și a adus lumină... Tineri, studenți, copii, bătrâni, cerșetori, profesori, miniștri, ambasadori, cu toții și-au găsit cuvânt de mângâiere și odihnă lângă Mitropolitul nostru. Înaltul era și este mereu acolo unde e nevoie, unde și când te aștepÅ£i mai puțin, aidoma Sfântului Ioan de Shanghai. Dragostea și grija lui părintească au înviat și învie multe suflete, căci atunci când se apleacă să-Å£i vorbească timpul parcă se opreÅŸte în loc ÅŸi nimic nu e mai important în clipa aceea decât tu, omul pe care îl are în faÅ£ă. AtenÅ£ia deplină, grija plină de răbdare sunt daruri rare în această lume a interesului trecător ÅŸi a vitezei, dar ÎnaltpreasfinÅ£itul le revarsă în jurul său din belÅŸug: niciodată nu dă impresia că e grăbit, deși multe avioane, trenuri și întâlniri a ratat pentru că a stat să asculte până la capăt spovedania, durerea cuiva. Niciodată nu l-am auzit spunând un cuvânt rău despre cineva; îmi amintesc că odată, când un părinte avea o purtare neaÅŸezată, l-am întrebat: „Înaltpreasfințite, dar oare cum îl răbdați? De ce nu îi spuneți nimic? Un alt ierarh poate l-ar caterisi, oricum l-ar pune la punct...” Și mi-a răspuns: „...ce să fac, mă gândesc că așa cum pe mine, care sunt păcătos, mă rabdă Hristos, și eu pot să îl rabd. Și dacă eu îl rabd și mă rog pentru el, nădăjduiesc că se va mântui. Și apoi, pentru rugăciunile lui, poate mă voi mântui și eu”.

Înainte de orice realizare materială, Înaltul pune sufletul omului. Și, pentru a ajunge la sufletul omului, e nevoie să te poți coborî, adică să ai smerenie. Smerenia le cuprinde pe toate, astfel încât și cei care nu sunt în Biserică se topesc în fața căldurii ei. Smerenia este izvorul iubirii ÅŸi nejudecării aproapelui, de aceea orice întâlnire cu ÎnaltpreasfinÅ£itul aduce în suflet lumina cea neapropiată a Învierii. Asemenea ÎnvăÅ£ătorului nostru, Hristos, el iubeÅŸte pe tot omul, fără părtinire, văzându-l nu doar în neputinÅ£ele lui, ci ÅŸi aÅŸa cum l-a zidit Dumnezeu, curăÅ£it de patimi, luminat de strălucirea blândă a Luminii celei nestricăcioase. În prezența lui fiecare suflet se simte important, se simte iubit, se simte special și dorește a sădi sau a cultiva în sine virtuțile Evangheliei, pe care simpla lui prezență ți le insuflă.

Să îl desăvârșească Domnul pe Ierarhul nostru întru lucrarea virtuților, și mai ales întru smerenie, dragoste și răbdare, până la sfârșit!

A. M.

* * *

Pentru noi, cei care-l cunoaÅŸtem de mai puÅ£in de douăzeci de ani ÅŸi pentru care Înaltul a fost „dintotdeauna” Înaltul, a vorbi despre el este ca ÅŸi cum ai vrea să descrii aerul pe care-l respiri: imposibil să spui cum e, pentru că nu ÅŸtii cum e să nu fie. Dar, cu titlu de încercare, iată doar câteva gânduri la acest ceas de sărbătoare.

Asemenea tuturor celor în care Duhul lui Hristos palpită viu, Înaltul este, în primul rând, o prezenÅ£ă. Chiar mai înainte de a-l vedea, ÅŸtii că e de faÅ£ă: în biserică sau la benzile de bagaje de la Charles de Gaulle (da, l-am întâlnit ÅŸi acolo, pentru că Înaltul călătoreÅŸte ÅŸi el ca tot omul), aerul se schimbă deodată, ca ÅŸi cum ar fi străbătut de niÅŸte unde invizibile care activează un fel de antenă afectivă. „E aici Înaltul!”, îÅ£i spui cu o convingere neclintită – ÅŸi, în acelaÅŸi timp, cu o uimire nouă, cu o liniÅŸte nouă, cu o bucurie nouă, pentru că acolo unde e Înaltul parcă ar fi mereu PaÅŸti. „Am văzut maÅŸina lu’ Înaltul!”, mi-a spus soÅ£ul meu la telefon într-o seară, mândru ÅŸi bucuros ca de o realizare personală, deÅŸi el nu este un „om de la biserică”.

Åži, tocmai pentru că este o prezenÅ£ă, Înaltul e ÅŸi o autoritate sau o instanÅ£ă. Nu în sensul normativ ÅŸi juridic pe care îl cunoaÅŸtem astăzi, ci după îndepărtata istorie latină a cuvântului: prezenÅ£a care impune, forÅ£a care convinge, statornicia, onestitatea fără umbră, perseverenÅ£a. Înaltul este reperul nostru duhovnicesc, măsura noastră, ceea ce ar trebui să fim cu toÅ£ii, dar nu întotdeauna ne iese: inteligenÅ£a vie ÅŸi plină de discernământ, disponibilitatea nelimitată, dragostea deplină ÅŸi nefăÅ£arnică.

AÅŸa fiind, nu e de mirare că Înaltul este cel care te devansează întotdeauna, anticipând întâlnirea, ieÅŸindu-Å£i în întâmpinare nu la jumătatea drumului, ci cu mult înainte, în propriul tău prag, în pragul intenÅ£iei de-abia formate. Este omul căruia nu apuci niciodată să-i dăruieÅŸti ceva înainte ca darul să Å£i se întoarcă înmulÅ£it; omul pe care, dacă vrei să-l ocoleÅŸti din sfială, te caută; dacă eziÅ£i să mergi înspre el, pentru a nu-i ocupa câteva minute din timpul pe care nu-l are, te cheamă; dacă vrei să-l sprijini oricât de puÅ£in, te ridică, te poartă ÅŸi te întăreÅŸte.

Pe acest aproape al nostru, prieten al nostru, părinte ÅŸi ierarh al nostru, să ni-l păzească Domnul sănătos întru mulÅ£i ani!

A. D.

* * *

Înaltul este Aproapele nostru cel mai aproape, pentru că în trăsăturile lui e foarte ușor să recunoști trăsăturile lui Hristos. Punându-se pe sine în slujba noastră a tuturor, Înaltul urmează pilda lui Hristos de a se face mai mic decât toți. Păstor grijitor pentru fiecare oaie din turma lui, Înaltul ne-a luat pe umeri pe fiecare dintre noi, și pe toți împreună, și mulți suntem cei pentru care sfatul și rugăciunea lui au determinat schimbări și înnoiri în viață, un drum nou, un nou început. Atâtea mănăstiri, parohii și chiar familii îi datorează existența și sporirea. Întreaga Mitropolie cu toată dinamica ei impresionantă stă mărturie a purtării sale de grijă. Dar mai presus de toate stă încredințarea – și recunoștința – că avem un mijlocitor, un veghetor, un deschizător de drum pe care-l putem urma pe calea mântuirii.

Aproape fiind de fiecare, Înaltul parcă vede în inima omului mai departe decât poate vedea omul singur, și printr-un sfat, un cuvânt pune omul la loc pe drumul lui, încredințându-l. Unei mame care se îngrijora pentru familia ei i-a spus odată: aruncă-i în sus la Domnul și zi-i Domnului să ți-i dea înapoi așa cum îi vrea El. Cu siguranță suntem cu toții încredințați astfel Domnului în rugăciunile Înaltului, fie că suntem persoane, fie comunități, și Domnul se milostivește și sporește viața noastră, ne întărește în necazuri și ne înmulțește bucuria. 

O întrebare se strecoară în inimă, văzând atâta belșug de har: cum poate Înaltul să fie cel ce este, așa cum îl știm fiecare și cum îl iubim? Cum poate să fie astfel tuturor toate? În privegheri, în călătorii, solicitat până peste limitele omenescului, purtând de grijă atâtor obști, asociații, și neuitând în toate acestea pe fiecare dintre noi? Astfel recunoaștem lucrarea lui Dumnezeu, minunea: când rămânem nedumeriți și uimiți de câte poate face El prin slujitorul Său, căci toate acestea depășesc explicațiile omenești. 

E. S.