Astfel, după ce în luna ianuarie a fost pomenit părintele Arsenie Boca¹, în luna februarie au fost comemorați² Valeriu Gafencu, cunoscut drept „sfântul închisorilor”, și Ioan Ianolide, supranumit „deținutul profet”. După Sfânta Liturghie, au fost spuse rugăciuni pentru pătimitorii gulagului românesc care au trecut la Domnul în lunile ianuarie și februarie. În continuare, agapa frățească a fost urmată de prezentarea, însoțită de diapozitive, a vieții mărturisitoare a celor doi prieteni nedespărțiți în gând, în cuvinte și în fapte.

Născuți la răscrucea unor vremi pline de tensiuni și de transformări sociale, între cele două războaie mondiale, Valeriu Gafencu (24 ianuarie 1921, Sîngerei, județul Bălți, Basarabia) și Ioan Ianolide (27 ianuarie 1919, Dobrotești, județul Teleorman) nu vor fi indiferenți față de provocările veacului lor, ajungând să facă parte din Frățiile de Cruce, organizație de tineret din cadrul Mișcării Legionare. Amândoi urmează cursurile Facultății de Drept, Valeriu la Iași, iar Ioan la București, timp în care mareșalul Antonescu scoate Frățiile de Cruce în afara legii. Făcând acum parte dintr-o organizație interzisă prin lege, autoritățile represive îi condamnă pe amândoi, la fel ca multe alte sute de tineri, la 25 de ani de închisoare, pentru singura lor vină că și-au iubit credința și neamul într-o vreme în care se răsturna așezarea creștină a Europei.

Arestați, Ioan și Valeriu se vor cunoaște în sfârșit în temnița Aiudului, la începutul anilor ’40, și vor urca golgota neamului împreună, până la moarte. Deși erau tineri cu suflete curate, condițiile de temniță vor fi prilej de a renaște pe o treaptă mai înaltă: aceea a martiriului. Chiar primenirea lor duhovnicească din închisoare este asemănătoare. La Aiud, într-o zi de iunie 1943, plângând amarnic din cauza suferințelor fără sfârșit și totodată pierzându-și încrederea în oameni, Valeriu va implora luminare de la Dumnezeu. Rugăciunea i-a fost ascultată de îndată, dobândind profunda conștiință a păcatului, astfel încât va mărturisi în fața tuturor: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!”³. În aceeași temniță, Ioan va ajunge și el la conștiința păcatului, dar într-un mod mai dureros. Este chinuit de un ticălos ca să recunoască faptul că este un bandit, iar acela un om de onoare. Din pricina suferințelor Ioan va ceda, dar acel moment va fi unul de răscruce, căci îl va ajuta să-și reconsidere viața creștină: „Atunci am căzut cu fața la pământ și pentru prima oară în viață mi-am spus cu putere: «Sunt un ticălos!»”⁴. Apoi, treptat, sufletele lor se vor șlefui, iar Dumnezeu îi va pregăti pentru a face față încercărilor din ce în ce mai grele.

Pentru că participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial determinase consumarea tuturor rezervelor de hrană, penitenciarele vor fi nevoite să se autoîntrețină prin munca deținuților, iar astfel Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide ajung la colonia de muncă în regim de semi-libertate de la Galda de Jos. Aici vor împleti munca pământului cu rugăciunea, împreuna sfătuire și iubirea frățească. De acest regim s-au bucurat, însă, doar doi ani, căci după ce comuniștii au câștigat puterea deplină în țară au organizat închisorile și lagărele pe categorii, pentru a scăpa de „dușmanii poporului” fie prin reeducare, fie prin exterminare.

În anul 1948 cei doi vor fi transferați la Pitești, închisoare destinată reeducării studenților. Odată sosiți, sunt supuși înfometării, frigului și umilințelor de tot felul. Fiind considerați mari „bandiți mistici”, cu influență asupra celorlalți deținuți, urmau să intre în primele ture de tortură. Așa se face că în preajma Crăciunului din 1949, un coleg de celulă venit din „tura” de reeducare îi mărturisește lui Ioan: „Împreună cu Gafencu, formați rezistența mistică din această închisoare. Vor să vă zdrobească. Nu vor să vă ucidă, ci să vă facă să-L batjocoriți pe Hristos în Care credeți”⁵.

Din cauza izolărilor repetate și a frigului cumplit se îmbolnăvesc amândoi de TBC, la începutul anului 1950 fiind transferați la penitenciarul sanatoriu Târgu Ocna. Aici vor forma o mare familie duhovnicească cu frații pătimitori, rugăciunea inimii practicându-se ca în vremurile de intensă spiritualitate, iar iubirea jertfelnică devenind la fel de firească precum respirația.

Cu numeroase plăgi tuberculoase, Gafencu și-a așteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat și pe gardienii-călăi. Pentru credința sa a fost învrednicit de Dumnezeu să-și cunoască ziua morții. Pe 2 februarie 1952, el i-a chemat pe Ioan Ianolide și pe Gheorghe Jimboiu și le-a spus: „Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei și activități creștine. Creștinismul reînvie, dar sarcinile creștinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. [...] Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreștina lumea. Înseși formele civilizației trebuie revăzute, căci oamenii au pierdut măsura și ținta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica și creștinătatea. [...] Trebuie să năzuim totul în Hristos și El va împlini toate prin cei ce-I slujesc”⁶. Apoi i-a rugat să-i procure o lumânare și o cămașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. A cerut ca o cruciuliță mică, pe care o salvase din toate perchezițiile, să-i fie pusă în gură, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. Pe 18 februarie 1952, Valeriu via și se stingea în același timp. Cu ultimele puteri a mai spus: „[...] Sunt fericit să mor pentru Hristos. [...] Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit! [...] Testamentul meu este cuvântul de azi. Creștinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr…” Valeriu vorbea tot mai rar. „Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!”⁷

Alergarea martirică a lui Valeriu s-a sfârșit la Târgu Ocna, dar drumul crucii lui Ioan a continuat mult timp, căci Dumnezeu încă avea să lucreze multe prin el. În toamna lui 1958, este dus de la Aiud la București la o mascaradă de proces. Cele mai firești fapte creștine pe care le săvârșise împreună cu ceilalți mărturisitori de la Târgu Ocna erau politizate de Securitate drept „activitate legionară”, pentru a masca prigoana religioasă. Este condamnat din nou la alți 25 de ani de muncă silnică, dar, eliberat de la Aiud în 1964, când se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuților politici, primește și un fel de „certificat al mărturisirii” din partea colonelului Gheorghe Crăciun, comandantul penitenciarului: „El a creat așa-numita grupare mistică, unde educația legionară se făcea în special pe linia mistico-religioasă [...] A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său prezintă pericol de propagare a misticismului”⁸.

Astfel, după 23 de ani de cumplite pătimiri, Ioan părăsește ultima temniță pentru a intra în marea temniță a României comuniste. A încercat să intre în mănăstire, dar autoritățile represive nu i-au permis acest lucru. Totuși, pentru suferințele sale sufletești Dumnezeu nu va întârzia să-i rânduiască o soție minunată care îl va îngriji cu devotament toată viața. Deși era urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moartea de către Securitate, Ioan riscă pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Astfel, vreme de trei ani, scrie sute de pagini din adâncul inimii sale. După ce sfârșește și această ultimă mărturisire de credință, Dumnezeu îl cheamă să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986.

Experiența duhovnicească pe care au lăsat-o în urmă cei doi prieteni, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide, este un far luminos pe calea mântuirii generațiilor prezente și viitoare, iar pilda vieții lor este cunună a ortodoxiei pătimitoare. Amândoi au iubit curăția inimii și amândoi au dobândit rugăciunea inimii, amândoi au iubit pătimirea pentru Hristos și amândoi au ieșit din viața aceasta biruitori, precum mucenicii cei din veac. Pentru aceasta credem că cel mai frumos ar fi să-i cinstim cu evlavie în aceeași icoană⁹, având totodată conștiința că nu se cuvine a ne apropia de cei cu viața ca un rug aprins fără să ne descălțăm mai întâi de lucrurile acestei lumi, precum odinioară Moise înainte de a călca pe pământ sfânt. Așadar să ne potrivim și noi viața, urmându-i pe calea deschisă către Cer, trăind pentru Hristos, trăind cu Hristos și trăind în Hristos!

Corina Bobea

Note: