Sfântul și Marele Sinod, expresie a naturii sinodale a Bisericii

Biserica, Trup al lui Hristos, este comunitatea celor care mărturisesc pe Dum­nezeu în Sfânta Treime, pe temeiul Sfintei Scripturi ÅŸi al Sfintei TradiÅ£ii ÅŸi par­ticipă la viaÅ£a comunională prin aceleaÅŸi Sfinte Taine, slujbe liturgice ÅŸi rânduieli canonice¹. Din aceste afirmaÅ£ii înÅ£elegem că principalul criteriu pe care Biserica îl asumă în manifestarea ei este cel al unităÅ£ii, exprimată atât la nivelul mărturisirii de credinÅ£ă, cât ÅŸi la cel al slujirii liturgice ÅŸi al rânduielilor canonice.

Sfântul Ignatie al Antiohiei, unul dintre PărinÅ£ii apostolici, arată marea responsabili­tate pe care o are credinciosul în raportarea lui la unitatea Bisericii, prin comuniunea cu episcopul ÅŸi clerul care se află în jurul acestuia². La rândul său, episcopul are responsabi­litatea manifestării legăturii cu Biserica întreagă, prin aÅŸezarea pe aceeaÅŸi cale, calea în Hristos, astfel încât Dumnezeu Tatăl, Fiul ÅŸi Duhul Sfânt să fie slăvit în bună înÅ£elegere³. Putem spune astfel, fără ezitare, că manifestarea sinodalităÅ£ii este ÅŸi expresia esenÅ£ei Bisericii de a fio prelungire a prezenÅ£ei lui Hristos în umanitate⁴. Din această perspectivă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că denumirea Bisericii este „sinod”⁵.

FELURILE SINOADELOR

Pornind de la modelul Sinodului din Ierusalim menÅ£ionat în Faptele Apostolilor, ca­pitolul 15, s-a dezvoltat conÅŸtiinÅ£a nevoii de manifestare a coresponsabilităÅ£ii celor puÅŸi în fruntea comunităÅ£ilor, atât pentru păstrarea nealterată a învăÅ£ăturii de credinÅ£ă, cât ÅŸi pentru păstrarea bunei rânduieli. În secolele II-III, izvoarele mărturisesc despre reuniuni sinodale, în primul rând cu ocazia alegerii episcopilor⁶ sau pentru judecată. Atunci când un episcop era ales de episcopii din vecinătate, exista convingerea că el este ales nu de un colegiu oarecare al episcopilor, ci de Biserica întreagă.

Canonul 37 apostolic arată că Sinodul episcopilor trebuie să se întrunească de două ori pe an, pentru a cerceta învăÅ£ătura de credinÅ£ă ÅŸi a rezolva problemele cu care se confruntă Biserica. Având în vedere că rân­duielile apostolice sunt mărturia învăÅ£ăturilor transmise în Biserică din perioada aposto­lică până în secolul IV, ele reprezintă un te­zaur de elemente apostolice. Atunci când canonul apostolic afirmă că este necesar să se întrunească sinodul episcopilor, trebuie să se înÅ£eleagă că a fost stabilită obligaÅ£ia tu­turor episcopilor ce au posibilitatea de a se întruni să o facă, pentru manifestarea co­muniunii ÅŸi coresponsabilităÅ£ii.

Canonul 5 al Sinodului I ecumenic pune în evidenÅ£ă mai desluÅŸit faptul că episcopii sunt solidari în ceea ce priveÅŸte responsabi­litatea faÅ£ă de rânduiala din Biserică ÅŸi că Sinodul este cel care are competenÅ£a de a con­firma hotărârile pe care un episcop le dă sau de a cerceta problemele care pot să apară în­tre clerici ÅŸi episcopi. Pentru aceasta, s-a socotit că este bine să aibă loc sinoade în fi­ecare an, de două ori pe an, în fiecare epar­hie (mitropolie), pentru ca obstea tuturor epi­scopilor eparhiei (mitropoliei) adunaÅ£i la un loc să cerceteze întrebările cele de acest fel...”.

Odată cu organizarea Imperiului Roman în provincii, apare un context de structurare a sinodalităÅ£ii la nivel regional ÅŸi, după cum ne arată canonul 9 Antiohia, în procesul de consolidare a sinodalităÅ£ii la acest nivel, un aspect important îl ocupă oportunitatea pe care o prezintă organizarea teritorială a imperiului, capitala provinciei fiind un loc spre care converg preocupările tuturor dem­nitarilor din acea regiune.

Biserica nu a organizat sinoade regiona­le pentru a fărâmiÅ£a organizarea bisericeas­că, ci pentru a facilita comuniunea ÅŸi comu­nicarea, Å£inând cont de condiÅ£iile efective pe care contextul geopolitic le punea la dispoziÅ£ie. Canonul 5 Sardica arată că epi­scopii din vecinătatea provinciei sunt implicaÅ£i în procedura de apel la judecata care a condamnat un episcop, iar canonul 6 Sardica arată că episcopul mitropoliei tre­buie să fie ales cu implicarea episcopilor din vecinătatea provinciei.

Astfel, putem constata de foarte timpu­riu constituirea unor sinoade supraprovinciale care au primit denumirea de sinoade locale sau regionale ori, atunci când a fost vorba de întrunirea episcopilor unui neam, sinoade naÅ£ionale.

Începând cu perioada constantiniană a apărut ÅŸi oportunitatea de a reuni episcopii din lumea întreagă, cu sprijinul infrastructu­rii puse la dispoziÅ£ie de către autoritatea im­perială. Astfel a fost convocat Sinodul de la Niceea din 325, ca sinod general, iar acest tip de sinod era numit Mare, prin raportare la celelalte care aveau o talie mai restrânsă.

Odată cu asumarea religiei creÅŸtine ca religie de stat (380 d. Hr.), pornind de la modelul oferit de Sinodul I ecumenic, împăraÅ£ii s-au considerat responsabili de organizarea sinodală generală. Această competenÅ£ă imperială nu avea o natură ecle- zială, ci era pur ÅŸi simplu o luare în consi­derare în mod realist a contextului în care Biserica se manifestă.

În cadrul procesului de structurare a or­ganizării sinodale, un sinod era recunoscut ca fiind Mare prin modul în care fusese con­vocat, dar cât de mare era el de fapt era sta­bilit de un alt sinod care îndeplinea rolul de receptare. Astfel, sinodul de la Sardica, deÅŸi convocat ca un sinod general, a fost recep­tat în timp ca un Sinod local, iar Sinodul III ecumenic, convocat ca un sinod local, a fost receptat ca sinod general. Adevărata Mărime a Sinodului nu a fost dată de numărul participanÅ£ilor ÅŸi de aria geografică acope­rită, ci de importanÅ£a deciziilor ÅŸi de modul în care acestea au fost receptate de către Biserică, iar încadrarea unui sinod într-o ca­tegorie sau alta a fost dată de conÅŸtiinÅ£a bi­sericească manifestată sinodal.

SINODALITATEA - CADRUL DE REZOLVARE A TUTUROR PROBLEMELOR CARE POT SÄ‚ APARÄ‚ ÎN BISERICÄ‚

AÅŸa cum mărturiseÅŸte TradiÅ£ia canonică, sinodul este cadrul pe care Biserica îl creea­ză pentru a rezolva toate problemele care in­tervin în viaÅ£a de zi cu zi, atât la nivel doctri­nar, cât ÅŸi la nivelul asumării rânduielilor. Sinodalitatea este ÅŸi un sistem canonic prin care Biserica este apărată în faÅ£a tendinÅ£elor schismatice. Canonul 19 de la Sinodul IV ecumenic este deosebit de clar în ceea ce priveÅŸte rigoarea cu care a fost încadrată or­ganizarea sinodală, arătând că slăbirea ma­nifestării sinodale este pricină pentru ampli­ficarea problemelor. El afirmă: „A ajuns la urechile noastre faptul că în eparhii nu au loc sinoadele episcopilor cele stabilite canonic ÅŸi, din această cauză, sunt neglijate multe din­tre chestiunile bisericeÅŸti care necesită o în­dreptare. De aceea, sfântul Sinod a hotărât, conform canoanelor SfinÅ£ilor PărinÅ£i, ca episco­pii din fiecare eparhie să se întrunească de două ori pe an, acolo unde ar aproba episcopul mi­tropoliei, ÅŸi să îndrepteze fiecare problemă care se iveÅŸte. Iar episcopii care, rămânând în pro­priile lor oraÅŸe ÅŸi trăind în stare de sănăta­te, fiind ÅŸi liberi de orice angajament inevi­tabil ÅŸi necesar, ÅŸi totuÅŸi nu participă, să fie mustraÅ£i în chip frăÅ£esc ”.

Aceste precizări sunt de fapt o reiterare a prevederilor Canonului 20 Antiohia, care spune: „S-a hotărât că este bine ca pentru trebuinÅ£ele bisericeÅŸti ÅŸi pentru rezolvarea con­troverselor să se Å£ină în fiecare eparhie sinoa- de ale episcopilor de două ori pe an”.

Canonul 8 al Sinodului VI ecumenic întăreÅŸte toate prevederile TradiÅ£iei canoni­ce, arătând înÅ£elegere faÅ£ă de dificultăÅ£ile de ordin practic ÅŸi contextual ce ar putea să apară, dar subliniind că participarea la co­muniunea sinodală este o obligaÅ£ie funda­mentală. În acelaÅŸi timp, canonul arată că în manifestarea sinodalităÅ£ii trebuie să se Å£ină cont de contextul efectiv în care un si­nod se poate întruni ÅŸi că ritmicitatea sino­dului trebuie să fie stabilită de cel căruia i-a fost conferită misunea de a fi vector de uni­tate, primatul. Boicotarea participării la ma­nifestarea sinodală este considerată ca fiind un act vrednic de mustrare.

În concluzie, putem afirma că Biserica a asumat sinodalitatea, de la începuturile organizării ei, ca un cadru de manifestare a comuniunii, pornind de la modelul oferit de Sinodul apostolic. Chiar dacă, aÅŸa cum arată canonul 37 apostolic, toÅ£i episcopii care pot trebuie să se întrunească periodic, în principiu de două ori pe an, pentru a re­zolva toate problemele cu care se confrun­tă Biserica, datorită contextului geopolitic au fost organizate în timp sinoade provin­ciale sau naÅ£ionale, sinoade regionale ÅŸi sinoade generale. Sinoadele supraregionale erau considerate ca Mari Sinoade ÅŸi ele pu­teau fi receptate ca Sinoade Ecumenice sau Sinoade Locale, în funcÅ£ie de modul în care erau privite deciziile luate în timpul acesto­ra ÅŸi importanÅ£a lor pentru viaÅ£a bisericeas­că. CompetenÅ£a de a evalua mărimea unui Sinod revine tot manifestării sinodale, fiind vorba de un proces prin care este exprimat consensul eclezial.

Din elementele prezentate mai sus con­siderăm că poate fi dedus fără echivoc faptul că Sinodul din Creta este un Sfânt ÅŸi Mare Sinod al Bisericii, reunind reprezentanÅ£i ai Sfintelor Sinoade din Bisericile autocefale. După închiderea lucrărilor, el a intrat în faza de receptare, iar un viitor Sfânt ÅŸi Mare Sinod va avea competenÅ£a de a se pronunÅ£a asupra calităÅ£ii documentelor rezultate ÅŸi asupra im­pactului acestora pentru viaÅ£a Bisericii.

Pr. Conf. Patriciu VLAICU