Răspuns:

Corupându‑se mai întâi libera alegere a raţiunii naturale a lui Adam, s‑a corupt împreună cu ea şi firea, care a pierdut harul nepătimirii şi aşa s‑a ivit păcatul (1). Aşadar, căderea voinţei de la bine la rău este cea dintâi şi cea mai vrednică de osândă. A doua, întâmplată din pricina celei dintâi, este mutarea firii de la nestricăciune la stricăciune, mutare ce nu poate fi osândită. Căci două păcate s‑au ivit în protopărinte prin călcarea poruncii dumnezeieşti: unul vrednic de osândă şi unul care nu poate fi osândit, având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este al hotărârii libere, care a lepădat binele cu voia, iar al doilea al firii, care a lepădat fără voie, din pricina hotărârii libere, nemurirea (2). Această stricăciune şi alterare a firii, produsă una din alta, voind Domnul şi Dumnezeul nostru s‑o îndrepteze a luat toată firea şi astfel a avut şi El, în firea luată, trăsătura pătimitoare, împodobită cu nestricăciunea voii libere (3). Şi aşa a devenit, prin fire, din pricina trăsăturii pătimitoare, păcat, de dragul nostru; dar necunoscând păcatul din aplecarea voii, datorită statorniciei neschimbabile a voii Sale libere, El a îndreptat trăsătura pătimitoare a firii prin nestricăciunea voii Sale libere, făcând din sfârşitul trăsăturii pătimitoare a firii, adică din moarte, începutul prefacerii spre nestricăciunea cea după fire (4). Şi precum printr‑un om, care şi‑a mutat de bună voie libera alegere de la bine, s‑a săvârşit în toţi oamenii prefacerea firii din nestricăcioasă în stricăcioasă, la fel, printr‑un om, Iisus Hristos, care nu Și‑a mutat libera alegere de la bine, s‑a săvârşit în toţi oamenii restabilirea firii din starea de stricăciune în cea de nestricăciune.

Necunoscând deci Domnul păcatul meu, adică povârnirea voinţei mele libere, nu a luat şi nu s‑a făcut păcatul meu (5). Dar luând păcatul cel pentru mine, adică stricăciunea firii pentru povârnirea voii mele libere, s‑a făcut pentru noi om prin fire pătimitor, desfiinţând prin păcatul cel pentru mine păcatul meu (6). Şi precum în Adam hotărârea liberă a voinţei lui proprii pentru rău a desfiinţat podoaba comună a nestricăciunii firii, Dumnezeu, socotind că nu e bine ca omul, care şi‑a înrăit voia liberă, să aibă o fire nemuritoare, la fel, în Hristos, hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregii firi. Şi astfel la înviere firea a fost preschimbată întru nestricăciune, pentru neclintirea voii libere spre rău, Dumnezeu judecând că e drept ca omul, care nu şi‑a schimbat voia liberă spre rău, să primească iarăşi firea nemuritoare. Iar omul acesta este Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat, care Și‑a unit Sieşi, după ipostas, trupul străbătut de sufletul raţional. Căci dacă pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire a adus‑o în Adam povârnirea voii libere, pe drept cuvânt neclintirea voii libere din Hristos a adus nepătimirea, nestricăciunea şi nemurirea cea după fire, prin Înviere.

Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune şi spre moarte e deci osânda păcatului săvârşit prin hotărâre liberă de Adam. Această stare nu a avut‑o omul dintru început de la Dumnezeu, ci a înfiinţat‑o şi a cunoscut‑o, săvârşind prin neascultare păcatul cu voia. Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, S‑a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bună voie prin fire osânda mea, El care nu era osândit după voia liberă. Aceasta a făcut‑o ca să osândească păcatul şi osânda mea din voie şi din fire, scoţând în acelaşi timp din fire păcatul, pătimirea, stricăciunea şi moartea. În felul acesta s‑a făcut taină comună iconomia Celui ce din iubirea de oameni, pentru mine, cel căzut din neascultare, Și‑a însuşit de bună voie prin moarte osânda mea, ca să mă mântuiască, hărăzindu‑mi prin această faptă înnoirea spre nemurire.

Socotesc că s‑a arătat, pe scurt, din multe laturi, cum s‑a făcut Domnul păcat, dar nu a cunoscut păcatul şi cum omul nu a devenit păcat, dar a făcut şi a cunoscut păcatul, atât pe cel din voia liberă, al cărui făcător este el, cât şi pe cel al naturii, pe care l‑a primit Domnul pentru el, de cel dintâi aflându‑se cu totul slobod (7). Aşadar, nicidecum nu e lucru mai bun a face şi a cunoaşte păcatul decât a se face păcat. Aceasta s‑a văzut ţinând seama de scopul Scripturii, pe care l‑am arătat, şi de cuvenita deosebire a înţelesurilor, care se află în cuvântul păcat. Căci cel dintâi păcat produce despărţirea de Dumnezeu (8), lepădând prin hotărâre liberă cele dumnezeieşti; iar cel de al doilea topeşte multă răutate, neîngăduind ca răutatea hotărârii libere să păşească la faptă, dată fiind slăbiciunea firii .

SCOLII

(1) Citeşte, Nile, şi bagă la cap măcar şi mai târziu.

(2) Păcatul firii [zice că] este moartea, prin care încetăm de a mai fi, chiar dacă nu vrem; iar păcatul voinţei, alegerea celor contrare firii, prin care refuzăm cu voia de a fi fericiţi.²

(3) Domnul, întrupându‑Se ca om, a fost stricăcios după fire. În acest sens se spune că a devenit păcat.

(4) Moartea Domnului, zice, s‑a făcut început al nestricăciunii întregii firi.

(5) Şi ca om El a fost nepăcătos după fire.

(6) Păcatul, pentru noi, este stricăciunea firii; păcatul nostru este caracterul lunecos al voii libere. Omul a devenit muritor, suportând moartea firii, în temeiul unei osânde drepte, ca să se desfiinţeze moartea voii libere.

(7) Primul păcat [zice că] este cel al voii libere a lui Adam, povârnită spre rău. De aceea a fost singur „liber între morţi”³, neavând păcatul pentru care s‑a ivit moartea. A face şi a cunoaşte păcatul e vădit că ţine de hotărârea voinţei.

(8)Adam s‑a făcut pătimitor prin fire, spre pedepsirea păcatului din voia liberă. Pe acesta necunoscându‑l Domnul, S‑a făcut păcat, luând ca om, din pricina lui, prin fire, trăsătura pătimitoare după trup.