Aplecându‑ne cu atenţie asupra celor patru Evanghelii², ne dăm seama că misiunea lui Hristos nu a fost nicidecum improvizată sau întâmplătoare: totul a fost gândit cu înțelepciune dinainte, Hristos Și‑a îndeplinit programul cu metodă, clarviziune și perseverență. Pericopele pe care le‑am adunat, pentru că erau risipite, se referă la începutul real, istoric, al propovăduirii Domnului și ne vor îngădui să confirmăm toate acestea.

Să reamintim mai întâi câteva adevăruri teologice și istorice. Iisus este o Persoană dumnezeiască, Unul din Treime și Fiul Tatălui ceresc, în două firi, dumnezeiască și omenească, unite „fără amestecare și fără despărțire”³. De‑a lungul vieții Sale pământești, Hristos făptuiește și lucrează în firea Sa omenească, nearătându‑Și firea dumnezeiască decât atunci când săvârșește acte taumaturgice, adică minuni. Şi pentru că firea Sa omenească este plină de Duhul Sfânt („îmbrăcat cu puterea Duhului”, Lc 4, 14), ne‑a purtat firea la desăvârșire („om desăvârșit asemănat cu Dumnezeu desăvârșit”), ceea ce nu făcuseră Adam și Eva. Vedem, de pildă, în Evanghelie că se roagă neîncetat, ca om (iar ca Dumnezeu este mereu unit cu Tatăl și cu Duhul), punând în lucrare ceea ce ne va învăța. Iar în plan istoric știm că s‑a pregătit pentru misiunea Sa vreme de treizeci de ani, cu discreție, în tăcere și asceză. S‑a pregătit timp de treizeci de ani, a vorbit timp de trei ani și a mântuit lumea în trei zile. Își începe deci misiunea publică atunci când Tatăl Său ceresc i‑o cere, când Dumnezeu‑Tatăl socotește că este bine.

Și sunt multe lucruri prin care Şi‑a pregătit misiunea:

• a fost botezat de Ioan în Iordan, dinaintea mulțimii, şi a fost revelat ca Mesia de către Tatăl și Duhul⁴;
• a postit de tot timp de patruzeci de zile în pustia Iudeei, unde a fost ispitit de Satana, pe care l‑a biruit, ca om⁵;
• a făcut o încercare de propovăduire în „cetatea Sa”, a Nazaretului, dar a eșuat (L‑au alungat și chiar au vrut să‑L omoare)⁶; a ales atunci să‑Și instaleze „cartierul general” la Capernaum, în inima Galileei, nu departe de capitală (Tiberiada); aşa va face în tot timpul Apostolatului Său și îi va învăța şi pe ucenicii Lui să facă la fel: când nu este primit într‑un loc, merge într‑altul, iar când este respins de anumite medii, li se adresează altora; Hristos nu renunță niciodată, pentru că Dumnezeu vrea să mântuiască toți oamenii, fără a‑i constrânge;
• i‑a chemat pe cei doisprezece ucenici și a format o echipă, căci, alegând să‑Și împlinească misiunea în firea Sa omenească, nu putea să facă totul singur.

După aceste lungi pregătiri duhovnicești și „tehnice” (de organizare), Își va începe cu adevărat misiunea, cu înflăcărare („Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!!”, Lc 12, 49).

Am putea rezuma această misiune în trei puncte: a merge, a vorbi, a vindeca.

„Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei.” (Mt 4, 23). Hristos a parcurs sistematic toată Galileea, pe jos, fără a folosi vreun mijloc de transport (măgar sau căruţă), cu excepția corabiei, când a trecut Marea Galileei. Nimeni nu a mers ca El. Apoi va străbate întregul Israel, Iudeea, Pereea⁷, Tetrarhia lui Filip⁸ și chiar țările păgâne dimprejur (Fenicia și Decapole⁹). Sf. Marcu adaugă și Idumeea¹⁰, care nu este un ţinut evreiesc. Vedem adesea că este obosit (ca de pildă atunci când se aşează lângă puțul din întâlnirea cu samarineanca). Și a vorbit fără încetare, El, Cuvântul Tatălui. A propovădui înseamnă a vorbi unei mulțimi. Când vedem că oamenii puteau să‑L asculte o zi întreagă (după cum e cazul Cuvântului de început), ne dăm seama că era un orator excepțional, cel mai mare orator al tuturor timpurilor. Și avea arta de a exprima adevărurile cele mai dificile cu o claritate și o concizie fără pereche (în special în cazul pildelor). Știa să atingă inima oamenilor. Hristos nu a scris nimic, pentru că scrisul este încremenit, „mort”, în vreme ce cuvântul este viu, căci  îngăduie transmiterea vie a adevărului.

Unde propovăduia?Mai cu seamă în sinagogi¹¹, pentru că acestea se aflau în miezul vieții religioase și erau omniprezente, lucru judicios și coerent. Hristos venea să propovăduiască plinirea Scripturilor, fiind El însuși „urmașul lui Avraam” (Gal 3, 16) și Mesia cel vestit de proroci. Chiar înfruntările care vor urma vor fi folositoare evanghelizării, căci poporul evlavios Îi va auzi înțelepciunea și va vedea minunile Sale. Iar în sinagogi „învăţa ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor” (Mc 1, 21‑22); asta înseamnă că prin prezența Sa, prin felul Său de a fi și prin cuvintele Sale oamenii percep spontan că ceea ce spune vine din inima Lui, adică de la Dumnezeu, spre deosebire de cărturari, care sunt niște profesioniști ai religiei și debitează ceea ce au citit în cărți, vrând să treacă drept învățați.

Ce propovăduia?Vestea cea bună a Împărăției lui Dumnezeu, care s‑a apropiat, căci Mesia era acolo, dinaintea lor. Este prima veste bună de la căderea lui Adam și a Evei, este făgăduința unei reînnoiri care va fi veșnică (cf. nota 1).

Iar Sf. Matei adaugă: „vindecând toată boala și toată neputința din popor”, precizând în versetul următor că „toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi [posedați], pe lunatici [bolnavi psihic], pe slăbănogi El îi vindeca”. Iar când îi dezleagă pe posedați, le interzice demonilor să spună că El este Fiul lui Dumnezeu (Lc 4, 41), căci nu vrea ca adevărul să fie proclamat de mincinoși.

Iată un element cheie al metodei lui Hristos: vorbește și vindecă, hrănește sufletul oamenilor, apoi îi îngrijește și îi mângâie, dovedind astfel adevărul cuvintelor Sale. Iar mai târziu va hrăni trupurile (ca în cele două înmulțiri ale pâinilor și ale peștilor și în cele două pescuiri minunate), mărturisind astfel iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru om.

Această evanghelizare metodică îi va asigura lui Hristos o audiență extraordinară, de neimaginat. Sf. Matei spune chiar că faima Sa a ajuns în „toată Siria¹²”, care era o provincie romană imensă, acoperind tot Orientul Mijlociu, de care depindea micul teritoriu al Israelului. „Mulțimi mari” Îl urmau pe Iisus și se îngrămădeau în jurul Lui, „din Galileea, din Decapole, din Ierusalim și din Iudeea și de dincolo de Iordan [Pereea]”, spune Sf. Matei. Sf. Marcu adaugă Idumeea, împrejurimile Tirului și ale Sidonului (Fenicia), care sunt țări păgâne. Se poate observa că există un ținut care nu este pomenit, Samaria. Și cu toate acestea, Evanghelia ne relatează numeroase treceri ale Domnului prin Samaria, ba chiar un început de evanghelizare. Acest lucru se datorează faptului că samarinenii, consideraţi eretici, erau respinși de evrei ca fiind necurați după Lege; nu se prea poate vorbi, aşadar, de o evanghelizare a Samariei, fiindcă lucrul acesta i‑ar fi putut face pe mulți evrei să respingă Evanghelia. Și cu toate acestea, evangheliștii amintesc aceste țări păgâne (Decapole, Fenicia), poate pentru că erau considerate mai puțin „periculoase” pentru ortodoxia evreiască; iar prezența evreilor în acele ținuturi este probabilă, spre deosebire de Samaria.

Sf. Luca spune: „mulţime multă de ucenici ai Săi şi mulţime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe ţărmul Tirului şi al Sidonului, [care] veniseră ca să‑L asculte şi să se vindece de bolile lor” (Luca 6, 17‑18). „Și toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putere ieşea din El şi‑i vindeca pe toţi.” (Lc 6, 19). Până într‑atât, încât Iisus „a zis ucenicilor Săi să‑I fie pusă la îndemână o corăbioară, ca să nu‑L îmbulzească mulţimea” (Mc 3, 9).

Pentru a înţelege mai bine cum stăteau lucrurile, să transpunem toate acestea în timpurile noastre: dacă Hristos S‑ar întoarce acum pe pământ, în chip văzut, ar fi în jurul Lui o asemenea mulține, încât nu S‑ar putea mișca; iar mijloacele de comunicare nu ar vorbi decât despre El. S‑a mai văzut vreodată cineva care să vindece toate bolile, fizice și psihice, să învieze morții și să hrănească un oraș întreg cu câteva pâini și câțiva pești? Avem adesea o viziune simplistă a lumii antice: desigur,  în acea vreme nu existau mijloacele moderne de comunicare, dar se călătorea mult, datorită rețelei de drumuri remarcabile a Imperiului Roman, veștile circulau de la om la om și se scria mult (exista și poșta imperială¹³, cursus publicus). Modernitatea și universalitatea Imperiului Roman L‑au ajutat mult pe Hristos în misiunea Sa (după cum vor ajuta și la răspândirea creștinismului).

Şi mai este un element remarcabil: pe măsură ce Hristos propovăduia și învăța, Își forma Apostolii, primii Săi ascultători, carevor şi vedea minulile Sale. Încă de la început Hristos îi va face să lucreze împreună cu El, mai întâi în plan logistic, apoi pentru a pregăti venirea Sa în noi orașe și sate, trimițându‑i doi câte doi înainte și dându‑le îndrumări precise de misiune (Mt 10). Iar când sarcina se va dovedi prea grea, îi va chema pe toţi cei şaptezeci de ucenici (şaptezeci şi doi, în textul latin). Între două misiuni, toată echipa se regăsește în „cartierul general” de la Capernaum, casa comună, pentru a face bilanțul, pentru a programa următoarele misiuni și pentru a se odihni puțin (când presiunea mulțimii e prea mare, vedem că Domnul îi duce într‑un loc mai discret). Ce Învățător! Hristos se îngrijește de ucenicii Săi. Aceștia se formează și văzându‑L cum trăiește.

S‑ar putea deci vorbi de o adevărată „programare” a misiunii. Într‑adevăr, Hristos nu va ţine dintru început marele Său discurs inaugural (numit „Predica de pe munte”); nu‑l va ţine decât după ce va fi evanghelizat cel puțin o parte a Galileei. Într‑adevăr, la ce ar fi folosit să‑l rostească numai dinaintea câtorva persoane? Mai înainte de a arăta unei mulțimi care Îi sorbea cuvintele o zi întreagă Legea cea nouă, Legea adevărului, a vieții și a iubirii – Evanghelia –, expresia cugetelor Tatălui ceresc, a propovăduit și i‑a vindecat pe mulți. Ce metodă remarcabilă și ce pedagogie extraordinară! Totul a fost gândit, nimic nu a fost lăsat la întâmplare. De la început a semănat Hristos în pământul inimilor sămânța înnoirii.

După aceste începuturi promițătoare și rodnice, în care Hristos se va purta precum semănătorul din pildă, vor veni foarte curând durerile și încercările, prigoana, căci Sinedriul nu va suporta sfințenia lui Iisus, nici audiența Sa incredibilă în popor, fiindcă toate acestea umbreau Sinedriul. De la început, marii preoți, cărturarii și fariseii, clerul, adică, teologii și asceții – intelighenția evreiască – Îl vor „urî pe nedrept” (In 15, 24), din gelozie, din conformism religios și din îngustime de spirit.¹⁴ Dar Hristos va stărui plin de curaj și înțelepciune, după cum va și învăța mai târziu („fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”, Mt 10, 16). Va birui, însă, prin moarte. Misiunea pe care I‑a încredințat‑o Tatăl ceresc va da roade „însutit”, după chiar expresia pe care o va folosi în pilda semănătorului.

Hristos raportează mereu totul la Tatăl Său ceresc, care „hotărăște toate cu puterea Sa” (Fapte 1, 7), şi Îi dă fără încetare dovada ascultării desăvârșite. Și Își îndeplinește pe de‑a‑ntregul misiunea în puterea Duhului Sfânt. Această misiune de evanghelizare a lumii este lucrarea Dumnezeieștii Treimi, care vrea să mântuiască toți oamenii.

Binecuvântat fie în veci Dumnezeul și mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Tatăl și cu Duhul!