Ipocrizie și adevăr

Pe măsură ce parcurgem Sfintele Evanghelii, vedem cum întâlnirile dintre Hristos și oameni sunt de fiecare dată momente de împărtășire a iubirii dumnezeiești, dar și de pedagogie asumată anume spre îndreptarea și mântuirea păcătosului. În același timp, sesizăm tensiunea crescândă dintre mesajul propovăduirii Mântuitorului și obtuzitatea perfectă a sistemului religios evreu. Cei care ar fi trebuit să lumineze poporul și să‑l apropie de Dumnezeu deveniseră nu doar niște învățători seci și reci, dar, mai mult, erau caracterizați de o mare ipocrizie.

Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că mulțime multă Îl asculta pe Domnul cu bucurie. O traducere mai veche românească înlocuiește aici bucuria cu dulceață, ceea ce e mult mai expresiv și mai apropiat de termenul grecesc original de ἡδέως, hēdeōs. Cuvântul Domnului are putere, dar nu o putere care zdrobește, care umilește ascultătorul, ci una care mângâie, ajută, care îl ridică pe omul căzut, îl umple de dulceață, îi dă o stare de bine, fiind vindecător. Și tocmai de aceea Iisus își avertizează ascultătorii: „Feriți‑vă de...”. Ne‑am fi așteptat aici ca atenționarea să se refere la hoți, la criminali, la cotropitorii străini, la tot felul de păcătoși. Dar cuvintele se îndreaptă direct spre călăuzele religioase: feriți‑vă de cărturari.

Cărturarii erau specialiști în citirea și în interpretarea textelor. Inițial ocupaseră niște poziții laice, dar, în vremea Noului Testament, aveau și datorii religioase, precum interpretarea textelor biblice și supravegherea îndeplinirii tradiției. Deși un cărturar putea să aparțină oricărei secte iudaice sau nici uneia, majoritatea dintre ei erau asociați cu fariseii. Sfântul Marcu, în aproape toate împrejurările, îi prezintă ca fiind oponenți ai Domnului și apropiați bătrânilor și marilor preoți, împreună cu care pun la cale să‑L omoare. Această intelighenție era orientată, așadar, doar spre păstrarea privilegiilor de castă și orice persoană care ar fi reprezentat un pericol în acest sens era înlăturată fără milă.

Hristos nu doar avertizează împotriva cărturarilor, dar își și justifică avertizarea, făcând un portret al celor de care oamenii să se ferească: acestora „le place să se plimbe în haine lungi și să fie salutați în piețe”, căutând în orice împrejurare locurile de cinste și devorând (κατεσθίοντες, katesthiontes) casele văduvelor; comportamentul acesta intră în opoziție flagrantă cu ceea ce Domnul amintise cu câteva versete mai înainte: și anume că a‑L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele sunt condițiile apropierii de Împărăția cerurilor. Deci ei nu mai pot fi modele, ci anti‑modele.

De obicei, cărturarul trebuia să poarte o simplă robă, dar vestimentația multora dintre ei devenise acum similară cu cea a unui important funcționar statal sau cu a unui om foarte bogat. Aroganța și ipocrizia lor îi împing să se afișeze în piețe și să aștepte cu nedisimulată nerăbdare ca oamenii să li se adreseze cu „rabbi”, roșind de plăcere de fiecare dată când erau astfel interpelați. În plus, le place să se așeze pe locurile de onoare în sinagogi. Referirea se face aici probabil la locurile din sinagogă aflate în fața întregii adunări și a chivotului care conținea sulurile scripturale. Încălcau astfel prima poruncă, aceea de a‑L iubi pe Dumnezeu și de a‑i acorda Lui toată cinstirea, nu cerând din partea poporului această cinste pentru ei înșiși.

A doua poruncă, aceea de a‑ți iubi aproapele ca pe tine însuți, era încălcată prin comportamentul samavolnic al cărturarilor față de văduve, cărora le devorau casele. Conform informațiilor istorice pe care le avem, cărturarii acceptau să fie plătiți de văduve pentru asistența juridică și pentru consilierea lor, deși lucrul acesta era cu totul interzis: fiindcă le înșelau atunci când se ocupau de moștenirea soțului decedat, profitau de ospitalitatea văduvelor, solicitau bani de la văduve pentru rugăciunile făcute în numele lor sau le luau casele drept gaj pentru datorii pe care văduvele nu mai puteau să le achite.¹

Ne amintim în acest context de bogatul care rămăsese nepăsător o viață întreagă față de săracul Lazăr (Lc. 16) și ne putem imagina cât de mult ar putea fi condamnați acești cărturari care le furau bietelor femei toată averea. Ni se revelează astfel semnificația cuvintelor Domnului din Evanghelia după Luca: „că tot cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (14, 11),  o serioasă atenționare pentru creștini de a nu cădea în practica seacă și ipocrită a credinței.

În ceea ce privește episodul următor din evanghelie, atunci când se vorbește de cutia milelor (γαζοφυλακίου, gazophylakiou), traducerea exactă este trezorerie, care însemna fie o clădire aflată în Curtea femeilor, unde se depuneau banii templului, fie cuferele speciale pentru colecte, având deschizături în formă de trompetă și în care se puneau tot felul de daruri. Existau 13 asemenea cufere și în fiecare dintre ele se punea un anumit tip de ofertă: shekeli vechi (moneda timpului), shekeli noi, păsări, păsări tinere pentru ofrande întregi, lemn, tămâie, aur pentru tronul milei, iar restul de șase cufere era destinat ofertelor libere. Se pare că la acestea din urmă se referea evanghelistul când pomenește de cutia milelor.

Și în acest spațiu al templului Iisus vede² „mulți bogați care aruncau mult”. Dar privirea îi este atrasă de o biată văduvă, care aruncase în cufăr „doi bănuți (λεπτά, lepta), adică un codrant”. Un lepton era o monedă cu un diametru mai mic de un centimetru. Marcu explică valoarea celor doi lepta pentru cititorii săi, convertindu‑i într‑o monedă familiară romanilor. Codrantul reprezenta un sfert din următoarea monedă romană – asul; acesta, la rândul său, reprezenta o parte foarte mică (0,06) dintr‑un dinar. Oferta văduvei a fost așadar echivalentul a 0,12 dintr‑un dinar; să ținem cont că un dinar reprezenta plata obișnuită a unei zile de muncă³.

Iisus vorbește despre văduvă doar în fața ucenicilor, pe care îi cheamă alături de El din mulțime. Domnul accentuează starea materială dramatică a femeii („această văduvă săracă”) și afirmă despre ea că „a aruncat în cutia milelor mai mult decât au aruncat toți ceilalți”. Pentru ucenici aceste cuvinte sună ciudat. Ciudate par și pentru noi, astăzi. Socotim darnici oamenii bogați care finanțează cu sume mari proiecte filantropice. Pentru că cine se poate gândi la sumele infime donate de iluștri necu-noscuți? Și atunci Domnul explică: „toți au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a pus tot ce avea, totul de la gura ei (în original, ὅλον τὸν βίον αὐτῆς, olon ton bion autes, toată viața ei, toate mijloacele ei de subzistență)”. Deși putea să pună doar un bănuț, ea i‑a pus pe amândoi. Această femeie săracă este dată drept exemplu ucenicilor pentru modul în care își încre-dințează toată viața și nădejdea în mâna Domnului. Comparația cu tânărul bogat, care a plecat trist de la întâlnirea cu Hristos, ne stă la îndemână (Mt 19, 16 ș.u.). Gândul la lepădarea de averi l‑a îndepărtat de Împărăție, cel puțin pentru moment, deși dialogase cu însuși Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur comentează: „Nimeni să nu deznădăjduiască. Lucrurile cerești nu pot fi cumpărate cu bani... Dacă ar fi putut fi cumpărate cu bani, femeia care a aruncat doi bănuți nu ar fi putut primi în schimb nimic extraordinar. Așa că, neavând bani, ci doar un țel puternic, făcându‑se puternică prin disponibilitatea sufletească, a primit totul.”⁴.

„O, fie ca și sufletul meu acest fel de văduvă să se facă, lepădându‑se de satana, de care s‑a lipit, și să arunce în sfânta vistierie doi bănuți: trupul și mintea, subțiind trupul prin înfrânare, iar mintea prin smerenie, ca și eu să aud că toată avuția mea am făcut‑o sfântă, nici o înțelegere sau mișcare (a cugetului) lăsând lumii”⁵, zice Sfântul Teofilact al Bulgariei.

Doar smerenia și încredințarea tare în Dumnezeu Atotţiitorul, virtuți pe care femeia văduvă le demonstrează cu prisosință, aduc echilibrul și apropierea reală de Împărăția cerurilor. E meditația cea mai de preț pe care o putem face după parcurgerea acestei evanghelii.

Pr.  Octavian Schintee

Note: