Hristos a început prin pilda Oii pier­dute pentru că Se adresa unui popor de păstori, al căror animal principal era oaia, bogăÅ£ie esenÅ£ială în această civilizaÅ£ie agro-pastorală mediteraneană, mai ales femela, pentru că ea este cea care poartă mielul, simbol folosit de Sfântul Ioan Botezătorul pentru a-L numi pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia. Apoi va vorbi de Drahma cea pierdută, a cărei semnificaÅ£ie simbolică o vom vedea mai jos si care este un obiect, dar si o bogăÅ£ie, pusă în legătu­ră cu omul (prin chipul reprezentat pe ea). În sfârÅŸit, va sfârÅŸi cu Omul însuÅŸi, în legătura sa cu Dumnezeu, care este adevăratul subiect al celor trei pilde. Există aici o progresie pe­dagogică.

După cum a început prima pildă cu „Care om (bărbat) dintre voi... ?" o începe pe cea de-a doua cu: „Care femeie [dintre voi]⁴... ?”. Nu întâm­plător le menÅ£ionează aici pe femei, ci pentru că e vorba de bani, iar în aproape toate societăÅ£ile antice, deÅŸi dominate de bărbaÅ£i, femeile erau stă­pâne în gospodărie, se ocupau de tre­burile casei ÅŸi Å£ineau „punga’! Discursul Său este adaptat realităÅ£ii sociale. „Care femeie.?" înseamnă orice fe­meie, femeia de rând, normală.

„...având zece drahme...". Drahma era unitatea sistemului mo­netar grec⁵, o monedă din argint (cân­tărind 3,50 g) echivalentă cu dina­rul roman. Argintul este un metal preÅ£ios, care constituie o valoare de schimb în sine; spre deosebire de obiectele schimbate în cadrul trocului, moneda este mult mai mică ÅŸi mai uÅŸoară, deci mai uÅŸor manipulabilă.

În plus, această monedă are un curs legal, universal, pentru că poartă pe ea un chip omenesc, efigia împăratului. Pute­rea imperială este deci cea care dă mone­dei valoarea sa oficială. Această simbolis­tică bogată indică clar că drahma reprezintă Omul. Omul este, într-adevăr, mic dacă îl comparăm cu imensitatea cosmică (cele 100 de miliarde de fiinÅ£e omeneÅŸti – de la origini până astăzi – sunt puÅ£in lucru ală­turi de astre, de vegetale ÅŸi de animale, mărimea ÅŸi forÅ£a Omului nu sunt nimic faÅ£ă de balene, elefanÅ£i sau lei) ÅŸi cu imen­sitatea îngerească (îngerii sunt infinit mai numeroÅŸi, mai puternici ÅŸi mai inteligenÅ£i decât oamenii). Însă Omul are două bogăÅ£ii unice în creaÅ£ie ÅŸi legate una de cealaltă: a fost creat de Dumnezeiasca Treime – Care S-a sfătuit înainte de a-l crea (Fac. 1, 26) – după chipul ÅŸi asemănarea Sa ÅŸi uneÅŸte Cerul ÅŸi Pământul, cele văzute ÅŸi cele nevă­zute: este de sus (ceresc) cu sufletul, ÅŸi de jos (pământesc, cosmic) cu trupul. Dum­nezeiasca Treime S-a sfătuit pentru că avea în vedere, încă dinainte de crearea Omu­lui, întruparea Fiului lui Dumnezeu: des­tinul Omului este de a fi unealta acestei întrupări. În aceasta constă valoarea lui inestimabilă. Iar acest dar al lui Dumne­zeu a umplut de gelozie, de furie ÅŸi de ură pe heruvimul Satanael, care va spune: nu, niciodată! Căci noi, duhurile cereÅŸti – chi­puri ale Duhului Care este Dumnezeu – suntem superiori oamenilor. Alt element simbolic interesant: efigia împăratului care se găseÅŸte pe monedă este, simbolic, cea a Împăratului ceresc – Hristos –, dar ÅŸi cea a Omului, care este împăratul făpturii, chip al Împăratului ceresc în cosmos. Dumne­zeu spune într-adevăr Omului (bărbat ÅŸi femeie): „DomniÅ£i pe pământ”, adică fiÅ£i un Dominus,un domn, un împărat [cu condiÅ£ia de a fi uniÅ£i (Fac. 2, 24) ÅŸi de a se purta ca Dumnezeu în creaÅ£ie].

SemnificaÅ£ia simbolică a lui zece este aceeaÅŸi cu a lui 100 pentru oi: e vorba de plinătatea firească, de desăvârÅŸirea creaÅ£iei. 10 e alcătuit din unu ÅŸi zero, adică din fiinÅ£ă ÅŸi nefiinÅ£ă: creaÅ£ia nu-ÅŸi are fiinÅ£a decât de la Dumnezeu, singurul Care „este”. Åži toa­te multele zerouri care se pot adăuga în spatele lui 1 simbolizează fecunditatea lui Dumnezeu, pe care a transmis-o creaÅ£iei Sale, ÅŸi mai ales fiinÅ£elor vii (vegetale, ani­male, oameni, care sunt capabile să se re­producă, să procreeze).

Femeia, care este neatentă, pierde o drahmă. Ce poate fi mai banal? Aceste monede erau mici ÅŸi uÅŸoare (pe atunci nu apăruseră nici cecurile, nici cardurile ban­care!) ÅŸi era firesc să cadă ÅŸi să se rostogo­lească, iar în case nu exista electricitate, deci nu se vedea bine. Astfel, moneda se putea pierde cu uÅŸurinÅ£ă sub o mobilă, un covor sau într-un colÅ£ plin de praf. Aici, această pildă se diferenÅ£iază de cea a oii. Păstorul nu era vinovat de pierderea uneia dintre oile sale: Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea ÅŸi nu stă să-i supravegheze neîn­cetat; oaia omenească s-a rătăcit singură. În parabola de faÅ£ă, femeia este cea care pierde o drahmă. Moneda este un obiect fără viaÅ£ă ÅŸi fără conÅŸtiinÅ£ă (spre deosebire de animal, care are o anumită autonomie). NeatenÅ£ia femeii, nepurtarea ei de grijă este cauza pierderii unei drahme. Putem înÅ£elege de aici că această femeie le simbolizează în acelaÅŸi timp pe Eva si pe Maria: în această primă parte, o simbolizează pe Eva, care a fost naivă⁶ si care, fără să vrea, a deschis poarta Lupului.

Însă ea îsi dă seama că a pierdut o drahmă, care reprezintă a zecea parte din comoara casei sale, deci are o mare valoare. Nu-si zice „mare pagubă”, ci îsi schimbă pur­tarea: „aprinde lumina”, adică lampa cu untdelemn (pentru a vedea mai bine), „mătură casa” si „caută cu grijă”. Cea care poartă „Lumina lumii” (Hristos) este Maria: putem considera că femeia, în această a doua parte a pildei, o reprezintă pe Născătoarea de Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât a mătura înseamnă „a curăÅ£a”, adică a se pocăi. Maria va fi pe de-a-ntregul fecioară, pentru Dumnezeu, si cea mai smerită dintre toate făpturile: ea o răscumpără pe Eva. Femeia caută cu grijă, cu lampa în mână: Maria este ca un candelabru viu care poartă lumina dumnezeiască, pe Fiul său. De altfel, Sfân­tul Chiril al Alexandriei spune că Hristos este, de fapt, Cel care găseste drahma pierdută, pentru că e Lumina lumii⁶. Sfântul Grigorie cel Mare face o frumoasă comparaÅ£ie între lampă si Hristos: „Lampa este într-adevăr o lumină într-un vas de pământ ars... este dumnezeirea în trup”7. Trebuie să remar­căm că, făcând astfel, femeia lasă celelalte 9 drahme în pungă, ceea ce corespunde cu „părăsirea” celorlalte 99 de oi, care, totusi, sunt în siguranÅ£ă în jurul tronului lui Dum­nezeu: avem acelasi înÅ£eles în cazul pungii despre care nu se vorbeste. Cele 9 drahme care nu s-au pierdut reprezintă cele 9 cete îngeresti (simbolismul este si mai puternic decât pentru cele 99 de oi). S-ar putea obiecta că aceste 9 cete îngeresti nu au fost create „după chipul si asemănarea lui Dum­nezeu”. Să remarcăm însă că Biblia nu ne spune nimic despre crearea lumii îngeresti (numai atât: „.Dumnezeu a făcut cerul.”, Fac. 1, 1). Apoi, îngerii sunt numiÅ£i de mai multe ori în Biblie „fii ai lui Dumnezeu” (de pildă în Iov 1, 6, Dn 3, 25 sau Psalmul 88, 7): asemănarea lor cu Dumnezeu Å£ine de faptul că sunt „duhuri” asemănătoare cu Duhul, Care este Dumnezeu (Hristos spune: „Dumnezeu duh este”, In 4, 24); si este dife­rită de a noastră.

Apoi femeia găseÅŸte drahma pierdu­tă. Ea simbolizează Biserica, în care se continuă lucrarea lui Hristos si care se străduieÅŸte să aducă mântuirea tuturor oamenilor, după cum crede Sfântul Ambrozie din Milanoâ⁸. Pentru Sfântul Grigorie cel Mare, „ea închipuie înÅ£elepciunea dumnezeiască"⁹.

Scena care urmează corespunde cu finalul pildei Oii regăsite: este o sărbătoare cu prietenele ÅŸi vecinele, ce reprezintă curÅ£ile cereÅŸti. Se găseÅŸte ÅŸi aici aceeaÅŸi expresie: „BucuraÅ£i-vă cu mine...”. Hristos ÎnsuÅŸi, capul Bisericii ÅŸi Fiul Mariei, e Cel care vorbeÅŸte, prin gura Maicii Sale ÅŸi prin glasul Bisericii. Sfântul Efrem Sirul spune că această bucurie cerească urmează tristeÅ£ii de a-l vedea pe Omul păcătos ÅŸi căzut (tristeÅ£ea lui Dumnezeu, care S-a căit de a fi făcut pe om – v. Fac. 6, 6-7– ÅŸi tristeÅ£ea îngerilor)¹⁰. Să ne dăm seama că suntem – fiecare dintre noi – drahma pierdută ÅŸi iarăÅŸi găsită, ÅŸi să urmăm sfatul Sfântului Ambrozie: „Suntem drahme, să ne păstrăm preÅ£ul”!