Autonomia bisericească din perspectiva clarificărilore aduse de documentul Sfântului și Marelui Sinod

În secolele IV-V,punând în valoare organizarea politică a imperiului, Biserica a structurat un sistem mitropolitan, conferindu-i acestuia toate elementele de autonomie³. Urmând evoluÅ£ia organizării de stat, structurile instituÅ£ionale bisericeÅŸti s-au pliat pe modelul civil, ajungându-se la sfârÅŸitul secolului al IV-lea la o organizare supramitropolitană care a subliniat distincÅ£ia între autonomia de bază, episcopală, autonomia mitropolitană ÅŸi autonomia supramitropolitană consolidată în secolele V-IX în forma care a primit în timp denumirea de Pentarhie.

După căderea Imperiului Bizantin, odată cu acordarea autocefaliei Bisericii Rusiei ÅŸi cu recunoaÅŸterea de fapt a autonomiei Bisericilor din Balcani, această instituÅ£ie canonică se structurează ca o formă intermediară între statutul de dependenÅ£ă canonică ÅŸi cel de au­tocefalie.

Se poate observa, de asemenea, cum pe parcursul secolelor anumite regiuni ecleziale au fost recunoscute ca autonome, Patriarhia Ecumenică fiind cea care a evidenÅ£iat diferite tipuri de autonomie ÅŸi le-a încadrat canonic, fără să existe însă un consens panortodox în acest sens.

Documentul sinodal desemnează autonomia ca exprimând statutul de independenÅ£ă relativă a Bisericii respective în cadrul Bisericii autocefale (1). Pornind de la această for­mulare, trebuie să înÅ£elegem că noÅ£iunile de independenÅ£ă relativă ÅŸi independenÅ£ă absolută nu pot fi privite din perspectivă juridi­că seculară, ci în sensul că Bisericile autonome au o organizare proprie în cadrul Bisericii autocefale, autocefalia fiind de fapt cea mai înaltă formă de autonomie⁴.

Textul arată că autonomia este acorda­tă în urma solicitării justificate din partea Bisericii locale respective (2a). Biserica au­tocefală are competenÅ£a de a analiza în Sinod această solicitare ÅŸi de a decide dacă acordă sau nu autonomia. Sinodul Bisericii autoce­fale are obligaÅ£ia de a preciza prin Tomosul de autonomie limitele geografice ÅŸi relaÅ£iile pe care Biserica autonomă le are cu Biserica autocefală (2b). Actul canonic de proclama­re a autonomiei este comunicat Bisericilor ortodoxe surori de către primatul Bisericii autocefale (2c). Statutul de integrare a Bisericii autonome în Biserica autocefală este întărit ÅŸi de faptul că relaÅ£iile interorto- doxe, intercreÅŸtine ÅŸi interreligioase ale aces­teia se realizează prin intermediul Bisericii autocefale (2d), iar Întâistătătorul Bisericii autonome pomeneÅŸte doar numele Întâistătătorului Bisericii autocefale de care aparÅ£ine (3a), de la aceasta primind ÅŸi Sfântul ÅŸi Marele Mir (3c).

Documentul nu condiÅ£ionează explicit atribuirea statutului de Biserică autonomă de posibilitatea constituirii unui sinod lo­cal, dar lasă să se înÅ£eleagă acest lucru din faptul că recunoaÅŸte Bisericii autonome dreptul de a-ÅŸi alege, introniza ÅŸi judeca epi­scopii ÅŸi doar în cazul în care ar exista inca­pacitatea Bisericii autonome de a-ÅŸi asuma această responsabilitate, Biserica autocefa­lă la care se raportează o poate asista (3d).

În acest document există anumite pre­vederi care subliniază interesul textului la nivel panortodox. Acestea consolidează ro­lul de mediator al Patriarhiei Ecumenice în cazul unor conflicte jurisdicÅ£ionale în care este implicată instituÅ£ia autonomiei sau în cazul organizării vieÅ£ii bisericeÅŸti din diaspo- ra ortodoxă.

Paragraful 2f afirmă: În cazul acordării statutului de autonomie în aceeaÅŸi zonă geo­grafică bisericească de către două Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea au­tonomiei din partea fiecăreia, părÅ£ile implica­te se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice so­luÅ£ia canonică în legătură cu acea chestiu­ne, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.

Această formulare atrage atenÅ£ia asupra apariÅ£iei unor conflicte jurisdicÅ£ionale ÅŸi în­cearcă să găsească o soluÅ£ie canonică pen­tru detensionarea relaÅ£iilor dintre Bisericile autocefale ÅŸi reaÅŸezarea ordinii canonice. Rolul de mediator în aceste situaÅ£ii este acor­dat primatului. Chiar dacă formularea din acest paragraf pare să atribuie Patriarhiei Ecumenice capacitatea canonică de a iden­tifica în mod unilateral soluÅ£ia canonică în legătură cu chestiunea respectivă, având în vedere că finalul face referire la practica pa- nortodoxă în vigoareeste evident că soluÅ£ia canonică nu poate fi identificată decât con­sensual, rezolvarea prin consens a disensiu­nilor dintre Bisericile autocefale fiind de fapt practica panortodoxă în vigoarela care tre­buie să se supună de la cel mai mic până la cel mai mare, aÅŸa cum prevede canonul 34 apostolic.

În paragraful 2e este valorizată funcÅ£ia primaÅ£ială, de această dată în raport cu ges­tionarea organizării bisericeÅŸti la nivelul di- asporei ortodoxe: În spaÅ£iul Diasporei orto­doxe, nu se înfiinÅ£ează Biserici Autonome decât după un consens panortodox obÅ£inut de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panor­todoxe în vigoare.

Această formulare are o importanÅ£ă de­osebită, deoarece, Å£inând cont de menÅ£iunea anterioară conform căreia Biserica autocefa­lă are competenÅ£a exclusivă de a acorda au­tonomia unei regiuni ecleziale, Bisericile or­todoxe surori asumă implicit că nici o Biserică autocefală nu are jurisdicÅ£ie asupra diaspo­rei. Cu toate acestea, primului tron din Biserica Ortodoxă, cel ce are ca responsabilitate ÅŸi cul­tivarea comuniunii, i se recunoaÅŸte competenÅ£a de a fi vector de receptare a consensului Bisericilor autocefale în privinÅ£a proclamării autonomiei pentru o regiune eclezială din diaspora ortodoxă.

Este pentru prima dată când un docu­ment panortodox, aprobat în faza pregăti­toare de către toate Bisericile autocefale, ex­primă într-un singur glas posibilitatea de a organiza biserici autonome în diaspora. În acelaÅŸi timp, Å£inând cont de faptul că docu­mentul afirmă implicit că nicio Biserică au­tocefală nu este titulară a unei jurisdicÅ£ii ge­nerale în diaspora ortodoxă,nu putem să nu ne întrebăm cum ar fi articulată acea Biserică autonomă în comuniunea Bisericii Ortodoxe, din ce Biserică autocefală ar face parte, sau cum s-ar putea manifesta o Biserică autono­mă care nu ar fi integrată automat într-o Biserică autocefală.

În concluzie, putem sublinia faptul că documentul Sfântului ÅŸi Marelui Sinod cla­rifică modul în care autonomia bisericeas­că este integrată în cadrul instituÅ£iei autoce­faliei ÅŸi o prezintă ca o formă de organizare într-un context eclezial ÅŸi socio-cultural în care o astfel de structurare sprijină misiu­nea Bisericii. Autonomia bisericească tre­buie să fie organizată cu respectul tradiÅ£iei canonice, iar neînÅ£elegerile dintre Bisericile autocefale în privinÅ£a modului de manifes­tare a acestei instituÅ£ii într-o regiune oare­care trebuie să fie rezolvate prin consens, Patriarhia Ecumenică având un rol de me­diator ÅŸi vector de comuniune.

Note: