Unul dintre momentele speciale pe care le poate traversa creÅŸtinul în viaÅ£a de fa­milie este cel al înfierii unui copil. Un astfel de eveniment nu a putut fi neglijat de Biserică, fapt pentru care, în cărÅ£ile de cult, se găseÅŸte o scurtă rânduială ce se săvârÅŸeÅŸte la înfierea copiilor.

Aceasta se prezintă astfel:

• „Cel ce urmează să devină fiu (sau fiică) al altor părinÅ£i decât cei care l-au născut vine la biserică împreună cu cei care-l înfiază ÅŸi stă înaintea preotului, cu faÅ£a spre răsărit, Å£inând în mâini făclii aprinse" Å¢inerea de făclii aprinse în mâini arată că cei care se înfăÅ£iÅŸează înaintea preotului în biserică sunt următori ai luminii lui Hristos, Care ne îndeamnă: „AÅŸa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 5, 16). Acest lucru se spune de către preot la Slujba Botezului, când dă lumânarea naÅŸilor ÅŸi îi îndeamnă să fie un bun exemplu fiului lor duhovnicesc, dar ÅŸi lumii în­tregi. Se poate vedea în acestea o relaÅ£ie de paternitate spirituală similară.
• se face obiÅŸnuitul început cu Binecuvântat este Dumnezeul nostru..., rugăciunile în­cepătoare, troparul zilei ÅŸi condacul hramului;
• se citeÅŸte prima dintre cele două rugăciuni: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin iubitul Tău Prunc, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-ai numit pe noi fii ai lui Dumnezeu, cu primirea de fiu ÅŸi cu darul atotputernicului ÅŸi Sfântului Tău Duh, zicând: Eu voi fi lui Tată, ÅŸi Acela va fi Mie Fiu, ÎnsuÅ£i, Iubitorule de oameni Împărate, caută din sfântul Tău locaÅŸ spre robii Tăi aceÅŸtia (N), ÅŸi pe care firea i-a născut depărtaÅ£i unul de altul după trup, pe aceÅŸtia ÎnsuÅ£i îi uneÅŸte în tată ÅŸi în fiu prin Sfântul Tău Duh; întăreÅŸte-i în dragostea Ta; leagă-i pe ei în binecuvântarea Ta; înalÅ£ă-ipe ei întru slava Ta; întăreÅŸte-i pe ei în credinÅ£a Ta, păzindu-i pururi ca să nu se lepede de cele ce au ieÅŸit din gura lor, ÅŸi fii mijlocitor făgăduinÅ£ei lor ca dragostea pe care întru Tine au mărturisit-o să o pă­zească nestricată ÅŸi nemincinoasă, până la sfârÅŸitul vieÅ£ii lor, vieÅ£uind ei întru Tine, Cel ce eÅŸti singurul Dumnezeu viu ÅŸi adevărat, ÅŸi învrednicindu-se de moÅŸtenirea ÎmpărăÅ£iei Tale. Că Å¢ie se cuvine toată slava, cinstea ÅŸi închinăciunea, Tatălui ÅŸi Fiului ÅŸi Sfântului Duh, acum ÅŸi pururi ÅŸi în vecii vecilor”

În partea de început a rugăciunii, se evidenÅ£iază înfierea omenirii căzute, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Omul, fie că vrea sau nu, este într-un fel anume fiu al lui Dumnezeu, pentru că El l-a creat ÅŸi pentru că Hristos, întrupându-Se, S-a înrudit cu noi. Adam este numit „fiu al lui Dumnezeu” (Lc. 3, 38), iar noi toÅ£i Îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru” în virtutea înfierii prin Fiul (prin Botez ÅŸi Euharistie).

Vedem apoi din cuprinsul rugăciunii că Dumnezeu este invocat să unească „în tată ÅŸi în fiu” „pe cei pe care firea i-a născut depărtaÅ£i unul de altul după trup” ÅŸi să-i „întă­rească în dragostea Sa”.Duhul Sfânt este Cel care în mod tainic creează legătura du­hovnicească dintre două persoane, prin binecuvântarea dată de preot, însă aceas­tă binecuvântare vine ÅŸi rămâne acolo unde există „făgăduinÅ£a dragostei” ÅŸi asumarea acestei făgăduinÅ£e până la moarte. Duhul Sfânt creează legătură duhov­nicească între copiii botezaÅ£i ÅŸi naÅŸii lor, între fiii duhovniceÅŸti ÅŸi duhovnic, între copiii înfiaÅ£i ÅŸi părinÅ£ii adoptivi, între noi toÅ£i ÅŸi Dumnezeu Tatăl.

Dacă, în mod normal, părinÅ£ii îÅŸi iubesc propriii copii pentru că-i simt ca fiind luaÅ£i din trupurile lor, în cazul copiilor adoptaÅ£i, dragostea părinÅ£ilor copleÅŸeÅŸte rânduiala firii ÅŸi se manifestă într-un plan mai înalt, cel al dragostei în Dumnezeu. De ace­ea ÅŸi în popor se spune adesea că nu cel care naÅŸte copilul este părinte, ci cel care îl creÅŸte. Cu atât mai mult este părinte cel care îl naÅŸte spre viaÅ£a veÅŸnică, dându-i o educaÅ£ie duhovnicească.

• Se face plecarea capetelor ÅŸi se citeÅŸte a doua rugăciune, care pune din nou accen­tul pe înfierea noastră în Hristos, pe ascultarea pe care fiul adoptat i-o datorează ta­tălui adoptiv, dar mai presus de toate, pe ascultarea pe care aceÅŸtia împreună tre­buie s-o arate faÅ£ă de Dumnezeu: „Doamne, ajută lor să dobândească cele ce nădăjduiesc ÅŸi să păzească starea cea cuviincioasă între ei ÅŸi supunerea fiască faÅ£ă de Tine.”
• „Cel înfiat îngenunchează în faÅ£a celui ce-l înfiază, care îl ridică, zicând; Fiul meu eÅŸti tu; eu astăzi te-am născut, ÅŸi-l îmbrăÅ£iÅŸează; iar preotul îi binecuvintează ÅŸi face otpustul”. Acesta este cel mai emoÅ£ionant moment al slujbei pentru că în cuvinte­le „Fiul meu eÅŸti tu; eu astăzi te-am născut” se arată dragostea cuprinzătoare a părin­telui adoptiv, care trece peste faptul că acel copil nu este născut din sine ÅŸi oglindeÅŸte pe cât este posibil dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Care L-a născut din veÅŸnicie pe Fiul. „Astăzi” se transformă în „dintotdeauna” ÅŸi pentru totdeauna.

ExistenÅ£a unei astfel de slujbe ar trebui să le dea curaj părinÅ£ilor care nu pot avea copii ÅŸi sunt încă sceptici în ceea ce priveÅŸte înfierea. Dumnezeu este Cel care le poa­te dărui copii buni, prin Duhul Sfânt, dacă ei îÅŸi doresc cu adevărat.