Unul dintre momentele speciale pe care le poate traversa creştinul în viaţa de fa­milie este cel al înfierii unui copil. Un astfel de eveniment nu a putut fi neglijat de Biserică, fapt pentru care, în cărţile de cult, se găseşte o scurtă rânduială ce se săvârşeşte la înfierea copiilor.

Aceasta se prezintă astfel:

• „Cel ce urmează să devină fiu (sau fiică) al altor părinţi decât cei care l-au născut vine la biserică împreună cu cei care-l înfiază şi stă înaintea preotului, cu faţa spre răsărit, ţinând în mâini făclii aprinse" Ţinerea de făclii aprinse în mâini arată că cei care se înfăţişează înaintea preotului în biserică sunt următori ai luminii lui Hristos, Care ne îndeamnă: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 5, 16). Acest lucru se spune de către preot la Slujba Botezului, când dă lumânarea naşilor şi îi îndeamnă să fie un bun exemplu fiului lor duhovnicesc, dar şi lumii în­tregi. Se poate vedea în acestea o relaţie de paternitate spirituală similară.
• se face obişnuitul început cu Binecuvântat este Dumnezeul nostru..., rugăciunile în­cepătoare, troparul zilei şi condacul hramului;
• se citeşte prima dintre cele două rugăciuni: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce prin iubitul Tău Prunc, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-ai numit pe noi fii ai lui Dumnezeu, cu primirea de fiu şi cu darul atotputernicului şi Sfântului Tău Duh, zicând: Eu voi fi lui Tată, şi Acela va fi Mie Fiu, Însuţi, Iubitorule de oameni Împărate, caută din sfântul Tău locaş spre robii Tăi aceştia (N), şi pe care firea i-a născut depărtaţi unul de altul după trup, pe aceştia Însuţi îi uneşte în tată şi în fiu prin Sfântul Tău Duh; întăreşte-i în dragostea Ta; leagă-i pe ei în binecuvântarea Ta; înalţă-ipe ei întru slava Ta; întăreşte-i pe ei în credinţa Ta, păzindu-i pururi ca să nu se lepede de cele ce au ieşit din gura lor, şi fii mijlocitor făgăduinţei lor ca dragostea pe care întru Tine au mărturisit-o să o pă­zească nestricată şi nemincinoasă, până la sfârşitul vieţii lor, vieţuind ei întru Tine, Cel ce eşti singurul Dumnezeu viu şi adevărat, şi învrednicindu-se de moştenirea Împărăţiei Tale. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor”

În partea de început a rugăciunii, se evidenţiază înfierea omenirii căzute, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Omul, fie că vrea sau nu, este într-un fel anume fiu al lui Dumnezeu, pentru că El l-a creat şi pentru că Hristos, întrupându-Se, S-a înrudit cu noi. Adam este numit „fiu al lui Dumnezeu” (Lc. 3, 38), iar noi toţi Îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru” în virtutea înfierii prin Fiul (prin Botez şi Euharistie).

Vedem apoi din cuprinsul rugăciunii că Dumnezeu este invocat să unească „în tată şi în fiu” „pe cei pe care firea i-a născut depărtaţi unul de altul după trup” şi să-i „întă­rească în dragostea Sa”.Duhul Sfânt este Cel care în mod tainic creează legătura du­hovnicească dintre două persoane, prin binecuvântarea dată de preot, însă aceas­tă binecuvântare vine şi rămâne acolo unde există „făgăduinţa dragostei” şi asumarea acestei făgăduinţe până la moarte. Duhul Sfânt creează legătură duhov­nicească între copiii botezaţi şi naşii lor, între fiii duhovniceşti şi duhovnic, între copiii înfiaţi şi părinţii adoptivi, între noi toţi şi Dumnezeu Tatăl.

Dacă, în mod normal, părinţii îşi iubesc propriii copii pentru că-i simt ca fiind luaţi din trupurile lor, în cazul copiilor adoptaţi, dragostea părinţilor copleşeşte rânduiala firii şi se manifestă într-un plan mai înalt, cel al dragostei în Dumnezeu. De ace­ea şi în popor se spune adesea că nu cel care naşte copilul este părinte, ci cel care îl creşte. Cu atât mai mult este părinte cel care îl naşte spre viaţa veşnică, dându-i o educaţie duhovnicească.

• Se face plecarea capetelor şi se citeşte a doua rugăciune, care pune din nou accen­tul pe înfierea noastră în Hristos, pe ascultarea pe care fiul adoptat i-o datorează ta­tălui adoptiv, dar mai presus de toate, pe ascultarea pe care aceştia împreună tre­buie s-o arate faţă de Dumnezeu: „Doamne, ajută lor să dobândească cele ce nădăjduiesc şi să păzească starea cea cuviincioasă între ei şi supunerea fiască faţă de Tine.”
• „Cel înfiat îngenunchează în faţa celui ce-l înfiază, care îl ridică, zicând; Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut, şi-l îmbrăţişează; iar preotul îi binecuvintează şi face otpustul”. Acesta este cel mai emoţionant moment al slujbei pentru că în cuvinte­le „Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut” se arată dragostea cuprinzătoare a părin­telui adoptiv, care trece peste faptul că acel copil nu este născut din sine şi oglindeşte pe cât este posibil dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Care L-a născut din veşnicie pe Fiul. „Astăzi” se transformă în „dintotdeauna” şi pentru totdeauna.

Existenţa unei astfel de slujbe ar trebui să le dea curaj părinţilor care nu pot avea copii şi sunt încă sceptici în ceea ce priveşte înfierea. Dumnezeu este Cel care le poa­te dărui copii buni, prin Duhul Sfânt, dacă ei îşi doresc cu adevărat.