Cum am ajuns eu aici? Îndrumată de marele meu maestru: dure­rea. Am suferit mult și, de la un anumit moment dat, cu mult folos. Acest folos a izbucnit în viața mea când Domnul mi-a oferit un mare dar: mi-a dat să gust din durerea Lui pentru omul aflat în durere. Trăirea a durat doar câteva momente, dar a fost ceva ce nu se poate uita și care mi-a schimbat viața fundamental și defi­nitiv. De atunci am devenit, cu multă nevred­nicie, sluga acestei dureri, dar și beneficiara mângâierii dumnezeiești care vine doar prin acceptarea ei atât ca loc de întâlnire cu Dom­nul, cât și ca vas de primire a Milostivirii Lui. Așa s-a născut, treptat, metoda mea, pe care o folosim acum în activitățile noastre. Pute­rea acestei metode constă în folosirea puterii necreate a Domnului (harul) obținută prin Sfintele Taine, păstrată prin lucrarea porunci­lor după putință, dar și, mai ales, activată prin invocarea efectivă a Prezenței și Milostivirii Sale în chiar durerea simțită. Concret: în loc să căutăm mijloace de evadare sau de ne-simțire a durerii – trupești sau sufletești – alegem s-o acceptăm, să-i ascul­tăm „glasul” și s-o ofe­rim Domnului, che­mând Sfântul Său Nume în ea. Prin dure­rea trăită astfel intrăm în mila Domnului.

De fapt, această metodă a pornit de la metoda Părinților filo- calici care ne învață efectiv să conlucrăm cu Harul prin rugăciu­nea Numelui Domnului, prin invocarea Prezenței Sale personale în viața noastră. Aici, însă, am întâmpinat o mare problemă: mulți dintre cei care ni se adresează consideră că „viața noastră” este „povestea vieții noastre”, adică semnificația pe care o dăm noi, după mo­delul celor din jur, evenimentelor vieții. Or, viața noastră nu este o telenovelă, nu este colecția de știri despre ce ni se întâmplă, ci mi­racolul viu al mișcării și manifestării puterilor noastre sufletești în trupul nostru, acum și cli­pă de clipă. Aceste mișcări și manifestări, me­reu schimbătoare, mereu noi, sunt, în același timp, într-o coerență și o interdependență ulu­itoare cu implicații incredibile pentru calita­tea vieții noastre ca „poveste”. Fără cunoașterea și asumarea personală a acestui „viu” din noi rămânem „formatați”, cum spune Părintele Rafail Noica, rămânem robii programelor moștenite sau dobândite de la „lumea aceas­ta” și nu ne oferim „pe noi înșine” Domnului și nici „toată viața noastră”.

Ca să ieșim din acest impas ne ajută Părinții filocalici. Ei au avut și ne-au transmis o minu­nată „știință a sufletului” ca vas al Dumnezeului Celui Viu, exprimată în limbajul biblic îmbogățit și „adecvat” vremii lor prin folosi­rea conceptelor (nu și a duhului) filozofiei grecești. Numai că astăzi acest limbaj poate fi greu receptat. E nevoie de multă rugăciune și de o intrare în duhul Părinților.

Åži totuși există soluții, pentru că duhul Părinților filocalici este chiar lucrarea Duhului Sfânt, viu și lucrător și astăzi în Biserica Sa. El, Duhul Sfânt, Darul Mântuitorului, poate fo­losi, pentru a-l „învăța toate” pe omul care ca­ută Adevărul, orice mijloc omenesc (ba chiar dobitocesc, dacă ne amintim de măgărița lui Valaam) dacă acesta alege să fie credincios și nu necredincios.

Așa am ajuns noi, prin rugăciune și îndrumare de la Părinți, să ne deschidem informațiilor oferite de științele academice seculare: psihologie, neuroștiință, biologie celulară, biochimie, fiziologie etc. Pentru o mai bună cunoaștere, atât a ceea ce este viața în realitatea ei vie, biologică, cât și a „vasului de lut” în care se trăiește și se manifestă. Această cunoaștere ne ajută să descoperim că omului nu-i este suficientă această viață, că el nu este „isprăvit” prin nașterea din trup, că vine pe lume fără a avea în sine, ca anima­lul sau planta, „instrucțiuni de folosire a vieții” și că are nevoie să învețe să-și trăiască viața ca om. Așa descoperim că cei ce ne dau viața pământească și ne cresc în această lume ne oferă doar programe de supraviețuire. Așa ajungem să descoperim că adevărata noas­tră viață se cere întregită cu ceva infinit, după măsura setei noastre infinite de viață și a dorului nostru infinit de fericire. Așa ajun­gem să înțelegem ce este și de ce ne trebuie „suflarea de viață făcătoare” a lui Dumnezeu. Așa descoperim că nu suntem oameni dacă viața noastră nu este altoită în Hristos Dom­nul, adevărata noastră viață. Așa dobândim, nu niște „instrucțiuni automate, înnăscute” de viețuire, ci o știință și o artă de a fi vii în Cel Viu. Åži toate aceste minuni le învățăm chemând și primind pe Domnul în cele mai simple gesturi și acte ale vieții de zi cu zi. Ale vieții trăite conștient și responsabil.

Așa descoperim pe viu că sufletul și tru­pul nostru sunt o alcătuire minunată pe care o folosim greșit căutând în ea, în limitele ei de creatură, împlinirea dorului infinit de bine, fru­mos și fericire.

Așadar, metoda noastră, care e încă în fa­cere, este, de fapt, pocăința, adică o reorientare și o deschidere a puterilor și constituției noastre create către Dumnezeu pentru a pri­mi de la El puterea și știința de a fi oameni, de a învăța să dobândim viața pentru care am fost creați.

Așa să ne ajute Dumnezeu!