Noul Testament dovedește din plin această implicare educativă a Mântuito­rului. Un exemplu convingător în acest sens este Predica de pe Munte în ansam­blul ei, și mai cu seamă îndemnul ce face referire la judecata aproapelui: „Nu jude­cați, ca să nu fiți judecați” (Mt 7, 1). Aces­te cuvinte ale Mântuitorului, care s-au consacrat în timp ca precept creștin fun­damental, se dovedesc utile în îndrepta­rea a două erori de abordare a aproapelui. Prima este tendința continuă de a analiza cu precădere nu propriile greșeli, ci pe ale altora; a doua, lipsa capacității de a apre­cia corect faptele celorlalți. Marele deza­vantaj al acestui tip de raportare la ceilalți este ilustrat de o întâmplare din Patericul Egiptean:

Undeva în Raith se nevoia un bătrân înduhovnicit, a cărui faimă cuprinsese pustia întreagă. În jurul chiliei sale se adunaseră de-a lungul anilor mai mulți părinți care nădăjduiau în folosul duhov­nicesc al apropierii de înțelepciunea sa sfântă. Printre ei era și un frate care se dovedise, însă, contrariul celorlalți, nefiind foarte stăruitor într-ale rugăciunii și postului. Viețuitorii din preajma bătrânului avvă vedeau asta și-l conside­rau pe frate leneș. Bătrânul nu-i mustra nici pe ei, nici pe neostenitor, așteptând cu răbdare vremea când se va vădi înțe­lesul adânc al acestor lucruri. Åži aceasta a venit atunci când fratele se pregătea să plece din această lume. Atunci s-au adu­nat în jurul său părinții, printre care și bătrânul. Acesta, văzându-l pe frate că iese ușor din trup, l-a întrebat, cu intenția de a-i îndrepta smerit pe ceilalți: „Frate, noi cu toții știm că n-ai fost foarte nevoitor spre postire. Cum, dar, ieși așa cu osârdie din trup?”.

Iar fratele i-a răspuns: „Părinte, adevăr ai spus. Dar de când m-am fă­cut monah nu cred să fi judecat pe cineva”. Åži așa a trecut la Domnul, iar pagina Patericului ne spune că s-a mân­tuit fără osteneală.

Folosul expunerii în Pateric a acestei mi­nunate întâmplări este, desigur, îndoit. Din perspectiva fratelui ne­ostenitor în postire, înțelegem importanța nejudecării, iar pe de altă parte, din perspec­tiva părinților ce-l cu­noșteau, înțelegem cât de păguboasă și nerealistă este încastra­rea aproapelui în șabloanele subiective ale ambițiilor noastre personale. Åži, mai pre­sus de toate, rămâne atitudinea pilduitoa­re a bătrânului, care a înțeles până la de­plina însușire pedagogia paternă a Marelui nostru Învățător.