(Sâmbăta dinainte de Rusalii - In 5,24-30)

Biserica lui Hristos s-a rugat întot­deauna pentru cei adormiÅ£i¹. Îna­inte de a aborda problema teolo­gică a morÅ£ii ÅŸi conÅ£inutul acestei Evanghelii, să spunem câteva cuvinte des­pre tradiÅ£iile liturgice.

Toate fiinÅ£ele ome­neÅŸti sunt deci, deocam­dată⁶, supuse „primei mor­Å£i”, care este o moarte trupească, disocierea aces­tei „alcătuiri”⁷ minunate care este Omul, despărÅ£i­rea dintre trup ÅŸi suflet: când inima omului se opreÅŸte din a mai bate, iar sufletul îl părăseÅŸte (pen­tru a-ÅŸi lua zborul către Dumnezeu), trupul moa­re ÅŸi se descompune, iar sufletul⁸ purcede la o călătorie în ceruri. Călătoria sufletului după moarte poate fi uÅŸoară ÅŸi rapidă pentru cei drepÅ£i – care intră lesne în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu –, grea ÅŸi mai mult sau mai puÅ£in lungă pen­tru cei care au păcătuit mult, ÅŸi cu nepu­tinÅ£ă pentru cei care nu vor să se pocăiască ÅŸi nu au nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. AceÅŸtia din urmă cad în iadul cel veÅŸnic, unde trăiesc în tovărăÅŸia demo­nilor, în „focul cel îngheÅ£at”⁹, în întuneric ÅŸi singurătate¹⁰. Acest iad este veÅŸnic, nu prin hotărârea lui Dumnezeu, ci pentru că Omul este liber în veÅŸnicie, iar Dumnezeu respectă libertatea noastră (nu poate nici să Se pocăiască în locul nostru, nici să „vrea” pentru noi, însă plânge pentru noi ÅŸi aÅŸ­teaptă cu nădejde pocăinÅ£a noastră).

Dintotdeauna, Biserica a sacralizat moartea pentru a veni în ajutor sufletelor celor adormiÅ£i (ÅŸi celor vii, care îi plâng), instituind o slujbă de înmormântare (în Apus, în sânul unei liturghii euharistice), înscriind numele celor adormiÅ£i pe pomel­nice la Liturghie ÅŸi creând slujbe speciale pentru ei (mesa de Requiem în Apus, parastasul în Răsărit). Moartea ÅŸi Învierea lui Hristos au preschimbat o nefericire ab­solută în unealtă a mântuirii.

Unii consideră că sufletele celor ador­miÅ£i nu se pot schimba de la sine ÅŸi că nu­mai rugăciunile celor vii (Biserica pămân­tească) le pot ajuta, sprijinindu-se pe teologia „vămilor”¹¹ pe care o găsim la câÅ£i­va din PărinÅ£ii răsăriteni, însă argumente­le evanghelice pe care aceÅŸtia le aduc pot fi interpretate ÅŸi în sens invers, iar alÅ£i PărinÅ£i ai Bisericii au afirmat, dimpotrivă, pe baza experienÅ£ei lor personale, că su­fletele celor adormiÅ£i pot evolua ÅŸi se pot schimba prin pocăinÅ£ă. Avem doi mari mar­tori ai acestei tradiÅ£ii, Sfântul Efrem Sirul în secolul al IV-lea ÅŸi Sfântul Siluan de la Muntele Athos în secolul XX. Sfântul Efrem, în remarcabilul său comentariu la Evanghelia concordantă, spune că singu­rul lucru care-i mai rămâne lui Dumnezeu pentru a-i mântui pe cei care nu se pocă­iesc este ca ei să suporte consecinÅ£ele ale­gerilor lor, căci nădăjduieÅŸte ca aceste su­ferinÅ£e îngrozitoare să-i aducă – poate – să se schimbe (dacă vor!)¹². Cât despre Sfântul Siluan de la Muntele Athos, el a trăit într-un chip extraordinar ceea ce Sfântul Efrem spusese cu 1600 de ani mai înainte: a fost cufundat timp de aproape cincisprezece ani în iadul cel veÅŸnic – care nu este un loc, ci o stare spirituală – unde Hristos i-a arătat că era El ÎnsuÅŸi prezent, nădăjduind ca inima celor osândiÅ£i să se schimbe, iar cheia pentru a ieÅŸi de acolo este ca niciodată să nu deznădăjduieÅŸti de Dumnezeu¹³. Sfântul Siluan a putut astfel să iasă din iadul cel veÅŸnic ÅŸi a dat mărturie de această experienÅ£ă ieÅŸită din comun di­naintea lumii întregi. Episcopul Ioan de Saint-Denis, înscriindu-se în această linie patristică ÅŸi sprijinindu-se pe o experien­Å£ă duhovnicească ieÅŸită din comun, a dat o  învăÅ£ătură remarcabilă despre aceste lu­cruri la Institutul Saint Denis de Paris în­tre 1945 ÅŸi 1970¹⁴. Trebuie adăugat că în istoria omenească au existat, ÅŸi există încă, legături între cei adormiÅ£i ÅŸi cei vii ÅŸi că aceÅŸtia din urmă au împărtăÅŸit unele reve­laÅ£ii pe care le-au primit, iar acestea nu co­respund deloc cu teoria vămilor¹⁵.

Numeroase pilde din Evanghelie dau mărturie despre această realitate a lumii ne­văzute, ÅŸi mai ales cea a Fiului risipitor ÅŸi cea a bogatului celui rău ÅŸi a săracului Lazăr¹⁶. Pilda OspăÅ£ului ceresc după Sfântul Matei ÅŸi a datornicului nemilos sunt la fel de zidi­toare, deoarece arată că schimbarea se poa­te petrece ÅŸi în sens invers¹⁷. Dar nu putem să le analizăm aici (cf. notele 16 ÅŸi 17).

Să abordăm acum conÅ£inutul acestei Evanghelii (care este ÅŸi cea de la slujba de înmormântare în ritul bizantin). Scena se petrece la Ierusalim, imediat după vindeca­rea Slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda (probabil către mijlocul misiunii pămân­teÅŸti a lui Hristos): Domnul este mustrat de evrei pentru că a săvârÅŸit această minune în zi de sabat, iar El răspunde printr-un cuvânt destul de lung despre legătura Sa cu Tatăl Ceresc, în care abordează, mai ales, proble­ma morÅ£ii ÅŸi a învierii oamenilor.

Ar trebui început cu versetul 21: „Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morÅ£i ÅŸi le dă viaÅ£ă, tot aÅŸa ÅŸi Fiul dă viaÅ£ă celor ce voieÅŸ­te”. Tatăl este Cel Care înviază morÅ£ii, dar face aceasta prin Fiul Său, Căruia I-a dat această putere. După cum face adesea Sfântul Grigorie Teologul, am putea adăuga: Fiul face aceasta în Duhul Sfânt (Duhul Sfânt este Cel Care dă viaÅ£ă ÅŸi Cel Care redă via­Å£a). Iisus adaugă: „Tatăl nu judecă pe nimeni (judecată în sens juridic, adică puterea de viaÅ£ă ÅŸi de moarte [a se vedea mai jos]), ci toată judecata a dat-o Fiului”. Ce minunată revelaÅ£ie treimică! Hristos explică acest lu­cru puÅ£in mai târziu.

„Cel ce ascultă cuvântul Meu [care este revelaÅ£ia cugetelor Tatălui] ÅŸi crede în Cel ce M-a trimis [adică Tatăl, izvorul a toate; Hristos este smerit, nu a spus „cel care cre­de în Mine”] are viaÅ£ă veÅŸnică ÅŸi la judeca­tă nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaÅ£ă”. Acest lucru poate părea straniu, pen­tru că Hristos a făcut El ÎnsuÅŸi prorocia JudecăÅ£ii celei de pe urmă, care va fi univer­sală (Mt 25, 31-46). Dar noi suntem cei care numim aceasta „judecata” de pe urmă, ÅŸi nu El ÎnsuÅŸi. Hristos a vestit că toate fiinÅ£ele omeneÅŸti vor trebui să apară dinaintea Lui, împreună (pentru că omenirea, fiind de ace­eaÅŸi fire, va trebui să dea socoteală lui Dumnezeu) ÅŸi că El va despărÅ£i oile de ca­pre. Oile nu vor fi „judecate”, ci îndreptăÅ£i­te (de Dumnezeu), deci alese. Numai ca­prele vor fi judecate, adică osândite. Cei care au credinÅ£ă în Tatăl [ÅŸi în trimisul Său, Iisus Hristos] vor trece de la moarte la viaÅ£ă, adi­că de la viaÅ£a pământească pieritoare la via­Å£a veÅŸnică, întru care este împărtăÅŸirea cu veÅŸnicia dumnezeiască.

„MorÅ£ii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” vesteÅŸte limpede învierea cea de obÅŸte. „Vine ceasul” [vesteÅŸte sfârÅŸitul vremurilor, pentru că El a venit în lume ÅŸi plinirea destinului omenirii este de acum cu putinÅ£ă: aceasta va fi „în curând”] „ÅŸi acum este”: [deoarece a înviat deja mai mulÅ£i morÅ£i cu cuvântul Său, cel puÅ£in pe fiica lui Iair ÅŸi pe fiul văduvei din Nain¹⁸], „cei ce vor auzi (cuvântul) vor învia” [trebuie să înÅ£e­legem „a auzi” într-un sens plenar: cei care îl vor fi primit în inima lor, ÅŸi nu numai în urechile lor]. „Căci, precum Tatăl are viaÅ£ă în Sine” [Tatăl este izvorul a toate, „izvorul cel fără de izvor”: este izvorul vieÅ£ii], „aÅŸa I-a dat ÅŸi Fiului să aibă viaÅ£ă în Sine” [este ace­eaÅŸi expresie ca ÅŸi pentru Tatăl, dar nu are acelaÅŸi înÅ£eles: Fiul a primit aceasta de la Tatăl Său (ca ÅŸi tot ceea ce are) ÅŸi El este viaÅ£a („Eu sunt calea, adevărul ÅŸi viaÅ£a...”): ca Fiu, El revelează ÅŸi manifestă viaÅ£a, al cărei izvor este Tatăl. Sfântul Grigorie Teologul ar adăuga: pe când Duhul dă viaÅ£a.

„Åži I-a dat putere să facă judecată, pen­tru că este Fiul Omului”: pentru că Fiul a fost ascultător în toate, pentru că S-a întru­pat, primind această ardoare nespusă de a Se face una dintre făpturile Sale – adică Å£ă­rână –, pentru că Se va face ascultător până la moarte, Tatăl I-a dat puterea de a judeca. Nu a făcut aceasta din „favoritism”. Iar cei care-I vor auzi glasul „vor ieÅŸi (din mormin­te)”. După cum era glasul lui Dumnezeu, Cuvântul, care a trecut toate de la nefiinÅ£ă la fiinÅ£ă, la începuturi („Dumnezeu a zis”), tot aÅŸa El va ridica pe morÅ£i din morminte: este o nouă zidire. „Cei ce au făcut cele bune spre învierea vieÅ£ii”: aici trebuie să luăm termenul „viaÅ£ă” în acelaÅŸi înÅ£eles ca mai sus (în versetul 24): nu este vorba des­pre viaÅ£a omenească pământească ÅŸi muri­toare, ci de viaÅ£a adevărată, dumnezeiască, veÅŸnică. Aceasta înseamnă că vor intra în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu ÅŸi vor fi îndumne­zeiÅ£i. „Åži cei ce au făcut cele rele spre în­vierea osândirii”: această frază a lui Hristos este foarte bogată din punct de vedere teo­logic, pentru că e multă confuzie cu privi­re la termenii de „a judeca”¹⁹ ÅŸi „judecată”. Judecată înseamnă aici – ca aproape întot­deauna în gura lui Hristos – osândă, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Numai Dumnezeu este judecător, pentru că are pu­tere de viaÅ£ă ÅŸi de moarte. Când Hristos spu­ne „nu judecaÅ£i”, vrea să spună „nu osân­diÅ£i”: nu este în puterea voastră, este un lucru care aparÅ£ine numai lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu cunoaÅŸte tainele inimii fiecăruia, ÅŸi El singur are puterea de a da via­Å£ă ÅŸi de a o lua. Însă putem judeca, adică să avem o opinie justă asupra unei persoane, a unui grup sau a unui eveniment, putem avea discernământ. Sfântul Apostol Pavel spune: „omul duhovnicesc toate le judecă” (1 Cor 2, 15), adică poate avea o idee exac­tă asupra oricărui lucru. Dificultatea este că în franceză (ÅŸi în română, n.tr.) termenul de a judeca are ambele sensuri (a avea o opi­nie, dar ÅŸi a se face judecător care are pute­rea de a osândi), ceea ce duce adesea la o confuzie duhovnicească. NoÅ£iunile de bine ÅŸi de rău nu trebuie luate aici într-o accep­Å£iune morală, ci într-un înÅ£eles duhovnicesc ÅŸi evanghelic. Este vorba de punerea în lu­crare a poruncilor, adică de a se asemăna lui Dumnezeu sau a nu se asemăna Lui.

Ultimul lucru pe care îl spune Hristos (în cadrul acestei pericope, pentru că dis­cursul este mai lung) este o nouă mărtu­risire de credinÅ£ă în Tatăl Său: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic [Fiul este pe de­plin asemenea Tatălui Său ceresc, izvorul Său]; precum aud, judec [aceasta este o frază grea, pentru că poate fi interpretată în două feluri diferite. Dar urmarea o lim­pezeÅŸte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune desluÅŸit: Hristos vrea să arate aici că jude­cata este perfect identică între Fiu ÅŸi Tatăl („Eu judec la fel cum ar judeca Tatăl Meu”, spune Sfântul Ioan²⁰, adică: „după cum aud de la Tatăl Meu”)]. Dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”: judecata Mea este dreaptă nu faÅ£ă de Mine, ci pen­tru că Mă asemăn „Părintelui drept” (In 17, 25), Tatălui Meu ceresc.

Pentru a înÅ£elege caracterul profund nou ÅŸi nemaiîntâlnit al acestui cuvânt, trebuie să amintim că felul evreilor de a vedea moar­tea era vag ÅŸi imprecis ÅŸi că, dacă învierea din morÅ£i fusese vestită în Lege ÅŸi în Proroci, ea nu fusese limpezită ÅŸi o parte dintre evrei nu credeau în ea (saducheii, mai ales, care constituiau casta preoÅ£ească ÅŸi erau mai-marii Sinedriului). Ceea ce rabbi Ieshouah din Nazaret vestea fraÅ£ilor Săi evrei ÅŸi întregii omeniri era un lucru minunat: moartea avea să fie învinsă! Era pentru prima dată de la căderea lui Adam ÅŸi a Evei când oamenii au­zeau aceasta. Marea nădejde a Omului so­sise, în sfârÅŸit. Dar oamenii „de bine”, preo­Å£ii, teologii (cărturarii) ÅŸi asceÅ£ii (fariseii), nu aveau să primească această veste ÅŸi aveau să-L osândească la Moarte. Însă Hristos a înviat! Aleluia!

Note:

1. Bisericile reformate afirmă public că nu se roa­gă pentru cei morÅ£i. Într-o zi, pe când partici­pam la o întrunire de pregătire a unei slujbe ecu­menice pentru cei morÅ£i în al Doilea Război Mondial, un pastor protestant a spus, cu un aer superior: „Noi nu ne rugăm pentru morÅ£i!”. Dinaintea tăcerii înfricoÅŸate a confraÅ£ilor mei, am răspuns: „Domnule pastor, sunt 2000 de ani de când Biserica se roagă pentru cei morÅ£i... ”
2. Ciclul liturgic săptămânal: lunea se pomenesc îngerii, marÅ£ea Sfântul Ioan Botezătorul, mier­curea Maica Domnului, joia SfinÅ£ii Apostoli ÅŸi Sfântul Nicolae, vinerea Crucea, iar sâmbăta cei adormiÅ£i ÅŸi toÅ£i sfinÅ£ii.
3. În afara acestei sâmbete din ajunul Rusaliilor, astfel de zile sunt: sâmbăta dinainte de Lăsata Secului [a 3-a duminică a perioadei dinainte de Post], sâmbetele din a doua, a treia ÅŸi a pa­tra săptămână din Post, marÅ£ea din a doua săp­tămână de după PaÅŸti, 29 august [Tăierea ca­pului Sfântului Ioan Botezătorul], sâmbăta dinainte de Sfântul Dumitru [26 octombrie]. Trebuie să mai adăugăm că există numeroase perioade în care nu se săvârÅŸesc slujbe de po­menire pentru cei adormiÅ£i (de la 20 decem­brie la 6 ianuarie, de la Florii la prima dumini­că după PaÅŸti [a Tomii] ÅŸi, în principiu, duminica nu se fac slujbe pentru cei adormiÅ£i, pentru că este ziua Învierii lui Hristos. Dar în practică suntem obligaÅ£i să facem aceasta, de­oarece mare parte a parohiilor nu slujesc în timpul săptămânii.
4. Instituită de Sfântul Odilon de Cluny în jurul anului 1030 ÅŸi pusă în mod special în legătură cu Sărbătoarea Tuturor SfinÅ£ilor - lucru remar­cabil, deoarece toÅ£i cei adormiÅ£i sunt chemaÅ£i să devină sfinÅ£i.
5. Anafora la Sfântul Vasile cel Mare.
6. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, cei care vor fi în viaÅ£ă pe pământ la venirea lui Hristos în slavă nu vor cunoaÅŸte prima moar­te (1 Tes 4, 15-17). Dar aceÅŸtia vor fi o excep­Å£ie în neamul omenesc.
7. „Åži trupul lui îl dezleagă în cele din care a fost alcătuit”: rugăciunea de dezlegare pentru un adormit atunci când este pus în sicriu (cf. Molitfelnicul bizantin).
8. NumeroÅŸi teologi ÅŸi PărinÅ£i spun că sufletul este nemuritor: aceasta este o expresie ambi­guă ÅŸi inadecvată, căci singur Dumnezeu este nemuritor din fire (Duhul Sfânt e numit „fără de moarte” în Trisaghion). Însă sufletul este nepieritor, ceea ce nu înseamnă acelaÅŸi lucru. Dovada este că, în iadul cel veÅŸnic, sufletul ÅŸi trupul cunosc „cea de-a doua moarte”.
9. „Focul îngheÅ£at”: focul iadului este acelaÅŸi ca al îndumnezeirii, focul iubirii dumnezeieÅŸti, dar este îngheÅ£at pentru că nu este primit (deci este întors). Iadul este refuzul absolut al iubi­rii lui Dumnezeu. Este starea cea mai apropi­ată de nefiinÅ£ă.
10. Marele exorcist de la Roma, Dom Gabriele Amorth, a scris mai multe cărÅ£i remarcabile despre „psihologia” demonilor ÅŸi despre iad. La o întrebare pe care i-a pus-o unui demon, acesta i-a răspuns: „N-ai înÅ£eles nimic: acolo jos eÅŸti singur, nu vezi chipul nimănui”, nu exis­tă faÅ£ă către faÅ£ă, toÅ£i stau cu spatele unii către alÅ£ii.
11. Această teorie complexă, dezvoltată mai ales în mediile alexandrine, este bine sintetizată în Dogmatica lui Trembelas, vol. III, p. 391-410 (Desclee de Brouwer, 1968) ÅŸi în Lame apres la mort (Sufletul după moarte) a Pr. Seraphim Rose, p. 53-67 (Lavardac, f.d.).
12. Comentariu la Diatessaron, S.C. nr. 121: Despre păcatul de neiertat (p. 184-185).
13. Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938). În ju­rul anului 1906, Domnul i-a dat acest răspuns extraordinar: „Å¢ine-Å£i mintea în iad ÅŸi nu deznădăjdui”. Sfântul Siluan, insuflat de Duhul Sfânt, a adus ÅŸi va aduce la mântuire milioane de oameni, vii ÅŸi adormiÅ£i.
14. Episcopul Ioan de Saint-Denis (1905-1970) a Å£inut mai ales o conferinÅ£ă despre Soarta sufle­tului după moarte (La Destinee de lame apres la mort), care a fost publicată ulterior în Presence Orthodoxe, nr. 27, 1974, p. 13-25.
15. Trebuie menÅ£ionată, între altele, o broÅŸură sur­prinzătoare: Destinee de lame apres la mort: paroles de Christophore ă l’humble Theophilia – Soarta sufletului după moarte: cuvintele lui Cristofor către smerita Teofilia,Cahiers St Irenee, 1963, 15 p.
16. Fiul risipitor este o imagine a omului căzut, de­venit prizonier al demonilor; însă pocăinÅ£a îi îngăduie să se întoarcă la tatăl său (cf. Apostolia, nr. 34-35 din ianuarie-februarie 2011). Bogatul cel rău aflat în iad îl vede pe Avraam Å£inându-l pe Lazăr în sânul lui, simbol al ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu, ÅŸi stă de vorbă cu ei, însă îÅŸi păs­trează mentalitatea de bogat, fără a se pocăi: aceasta este prăpastia de netrecut care despar­te iadul de rai. Cu toate acestea, nimic nu-l îm­piedica să-i ceară iertare lui Lazăr... (cf. Apostolia, nr. 43 din octombrie 2011).
17. În pilda OspăÅ£ului ceresc după Sfântul Matei, omul care a intrat la cină nefiind îmbrăcat cu ha­ina de nuntă a fost iertat în mod necondiÅ£ionat, dar nu s-a schimbat, nu s-a îmbrăcat cu Hristos, ÅŸi de aceea Tatăl cel ceresc pune să fie aruncat în iad (cf. Apostolia, nr. 18 din septembrie 2009). Cât despre datornicul cel nemilos, ÅŸi acesta fu­sese iertat fără să i se ceară nimic în schimb, dar nu a vrut să se asemene lui Dumnezeu iertân- du-l pe aproapele său, iar Tatăl ceresc pune să fie aruncat ÅŸi el în iad (Mt 18, 23-35).
18. Sfântul Ioan Gură de Aur are în vedere învie­rea lui Lazăr, dar se pare că aceasta nu avusese încă loc (cronologia este foarte dificilă la Sfântul Ioan), v. Omilia a 39-a despre Sfântul Ioan, Ed. J. de Penthos, Artege, 2012, p. 211. Toată aceas­tă omilie este remarcabilă.
19. A judeca: în greacă krinein (a despărÅ£i, a distin­ge, a tăia, a adjudeca, a judeca) ÅŸi substantivul derivat krisis. Acest lucru este foarte interesant, pentru că aminteÅŸte de prorocia JudecăÅ£ii celei de pe urmă (Împăratul desparte oile de capre). În timp ce judecata ca opinie este doxa în grea­că (cuvânt care înseamnă ÅŸi slavă), cu verbul doxadzein. Latina prezintă aceeaÅŸi ambiguitate ca ÅŸi franceza: nu are decât un singur termen pen­tru cele două semnificaÅ£ii.
20. Ibid. p. 208.