Draga mea Iustina,

Mulțumesc pentru întrebarea care conține în ea multe alte întrebări și provocări.

Aleg să încep cu ultima întrebare: „poate cineva să guste bucuria Domnului și apoi să se rupă de ea?”

Răspunsul meu este: Da. Da, pentru că Dumnezeu îl cercetează pe om cu harul Său, oferindu-i să-I gustebucuria și în Biserică și în afara Bisericii. Dumnezeu „plouă” cu chemarea Sa la bucurie peste toți oamenii dar nu toți sunt dispuși să-și deschidă inima la această chemare, fiind plini de griji și preocupări pentru altfelde „bucurii” Dar, când cineva se află într-un moment existențial prielnic, într-un moment în care caută cu ardoare sensul vieții, Domnul poate pătrunde cu Harul Său în conștiința acestuia, făcându-i inima capabilă să-I simtă prezența. Această Prezență este bucuria în sensul adevărat al cuvântului. Când omul are o astfel de experiență, n-o mai poate uita, dar se poate încă rupe de ea. N-o mai poate uita pentru că ea se înscrie nu în „memoria neuronală”, ci în simțirea adâncă a minții sale. Dar se poate rupe de ea pen­tru că această gustare nu transformă în mod magic personalitatea și simțirea psihoso­matică. Acestea sunt produsele egoului, ale omului vechi, care trăiește prelucrând cât poate el mai inteligent informațiile și experiențele considerate de el utile pentru viața lui care este supraviețuire. În felul acesta, în persoana care a gustat bucuria Domnului, se accentuează conflictul fundamental al sufletului omenesc, cel dintre dorințele și cerințele chipului lui Dumnezeu din noiși dorințele și cerințele omului căzut în supraviețuire, omului care se adaptează continuu la lumea exterioară. Uneori, acest conflict se rezolvă în favoarea „chipului lui Dumnezeu din noi”, persoana umană ale­gând astfel să se angajeze într-o luptă cudorințele și cerințele omului vechi. Subliniez, nu o luptă împotriva lor, ci o luptă cuele. Adică o luptă prin care omul își extrage dorința de bucurie rătăcită în căutarea plăcerii pătimașe pentru a o converti, a o în­drepta spre Dumnezeu. De cele mai multe ori însă, din păcate, omul vechi, egoul he­donist e cel care biruiește.

Pentru ca omul să intre ființial în Bucuria sfântăgustată sau uneori doar dorită, are nevoie să iasă din viața ca supraviețuire și să intre în Viața care este Domnul. El ne-a oferit Viața Sa și ne-O oferă permanent în Sfânta Biserică. Numai în Biserică primim Viața și ne hrănim cu Ea prin Sfintele Taine și numai aici ne-O putem impropria. Numai aici învățăm s-O trăim ca pe propria noastră viață. Este important să ne dăm seama că procesul acestei învățări necesită timp, timpul fiind, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, intervalul oferit de Dumnezeu omului pentru a răspunde la iubirea Sa.

Revenind la persoana despre care vorbești, care „s-a dezlipit de Biserică”, dacă va persista în această „dezlipire”, își va rata devenirea pentru că se sustrage acestui proces de învățare și creștere care este o lucrare specifică a harului în Biserică. Putem gus­ta harul în afara Bisericii, dar nu putem crește duhovnicește, nu ne putem sfinți, nu ne putem îndumnezei fără harul sfințitor lucrător în Biserică. O vreme, o astfel de persoană poate trăi un fel de bu­curie care este amintirea bucuriei adevă­rate dar, încet încet, aceasta va dobândi un gust amar. Persoana respectivă își poa­te da seama de asta privindu-și cu atenție gândurile și comportamentul. Dacă prin această privire va sesiza că gândurile rele, de judecată, de mândrie și comportamen­tele adecvate lor, adică păcatele, s-au înmulțit și-i întunecă mintea, încă mai are șanse să se trezească la realitate și să se în­toarcă la Viața care este în Biserică. Dar dacă această privire va rămâne îndrepta­tă în afară, spre slujitorii Bisericii care au rănit-o, ea va vedea și va oferi minții ca „materie de judecat” doar neputințele și chiar păcatele acestora.