Anul acesta, ziua hramului parohi­ei „Înălţarea Sfintei Cruci” a încununat toate celelalte praznice prin faptul că a avut loc sfinţirea primului altar orto­dox românesc în insula Sfântului Patrick, alături de hirotonirea întru preot a doi vrednici diaconi ai acestei parohii. Deviza acestei sărbători avea să fie enun­ţată de Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif în Liturghia oficiată în ajunul hramu­lui, când părintele diacon Romeo Gămulescu a primit prin mâinile vlădi­cii harul preoţiei: „Să aveţi preoţi din belşug, să nu fie sărăcie în cele ale slujirii aici, la Dublin!”.

La Sfânta Liturghie care a urmat sluj­bei de sfinţire, numeroşii participanţi – peste o mie de persoane – au fost marto­rii plini de bucurie al clipelor când un al doisprezecelea preot a intrat în rândul so­borului preoţilor slujitori, părintele dia­con Iulius Aurelian Mureşan fiind hiroto­nit, prin mâinile Înaltului nostru Ierarh, întru preot.

„Cine dă un pahar cu apă Ucenicilor Mei, Apostolilor Mei, preotului, ajută ca Evanghelia Mea să fie propovăduită"

Mulţumind preoţilor nou hirotoniţi că au primit această Cruce a slujirii preoţeşti, precum şi familiilor lor – pentru că preo­tul ia de la ai săi şi dă celorlalţi, sărăcindu-i pe ai lui –, Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif ne-a împărtăşit aceste gânduri: „De câte ori hirotonim sau primim un preot nou în comu­nitate este bine să ne gândim la rolul lui, ce în­seamnă a fi preot, ce înseamnă a avea preot, ce înseamnă a nu avea preot. În urmă cu 2-3 ani eram la Bruxelles şi, la un moment dat, după sfârşitul slujbei, câţiva dintre credincioşi stăteau în faţa Bisericii. Când am ieşit de aco­lo, i-am întrebat: «De unde sunteţi, ce fa­ceţi?». «Suntem din oraşul cutare, ţara cu­tare, suntem acolo de câţiva ani, dar ne întoarcem în România, pentru că nu avem preot». Străinătatea li se părea – după spu­sele lor – atât de apăsătoare, încât a trebuit să plece. Haideţi să ne gândim, plecând de la aceasta, ce a fost viaţa omului fără Hristos, fără Sfânta Împărtăşanie, fără iertare. A fost cam ceea ce simţeau aceşti oameni, aceşti creş­tini ortodocşi – români de data aceasta –, care ziceau: «Nu mai rezistăm, nu mai putem, mergem acasă!». Cam asta trebuia să fie via­ţa oamenilor înainte de venirea lui Hristos pe pământ, adică o viaţă în care nu mai era li­nişte, în care sufletul omului nu mai găsea li­man, mai ales nu mai găsea iertare, nu mai găsea liniştea iertării nicăieri. O căutau în tot felul de idolatrii, în tot felul de lucruri pe care le făceau, fie plăcerile trupului, fie răz­boaie, fie orgoliile naţionale. Naţiile se băteau între ele ca să demonstreze una alteia că sunt mai tari, sunt mai bune şi îşi puneau nădejdea în imperiul mân­tuitor, cum era de exemplu Imperiul Roman. Toată lumea venera Imperiul Roman şi ordinea care se făcuse acolo, indiferent de zeităţile la care oamenii se închinau. Şi iată că vine Hristos şi lasă lumii preoţia. Când spun preoţia mă gândesc la toată slujirea, şi la cea a episcopilor şi la cea a preoţilor. Slujirea aceasta care lucrează în popor, care lucrează în sufletul omului. Ce lu­crează în sufletul omului preoţia? Ceea ce Hristos ne-a adus. Adică El a îmblânzit, a li­niştit valurile mării, valurile apelor, şi ne gân­dim la episodul din Evanghelie în care vine noaptea pe mare la ucenicii Săi. Şi marea fi­ind învolburată cu valurile mari, o linişteşte. Nu linişteşte valurile mării de dragul unei mi­nuni pe care ar fi putut să o facă în faţa uce­nicilor, nici pentru a arăta că este Stăpânul creaţiei, ci mai ales pentru a arăta că valuri­le lăuntrice ale sufletului omenesc nu pot fi li­niştite decât de Dumnezeul Cel adevărat când spune: linişteşte-te, fii liber, păcatul tău l-am luat asupra Mea. Iată ce aduce Hristos nou în lume. Dar mai ales Se aduce pe Sine, ală­turi de firea noastră omenească..."