Maicile poartă mănăstirea în inima lor în tot locul, până când, din rânduiala Preacuratei, o vor putea odihni pe teme­lia unui locaÅŸ numit acasă. Casa care ne primeÅŸte acum cu căldură maternă nu e, astfel, decât o concretizare provizorie a mănăstirii dinlăuntru, o arvună, o prefi­gurare a arcei care aÅŸteaptă, cu statornicie neînfrântă, clipa ancorării la limanul cel bun. Ca să se facă, la rândul ei, un capăt de drum pentru cel străin, pentru cel de aproape ÅŸi pentru cel de departe, un spa­Å£iu care reconfortează ÅŸi primeneÅŸte ÅŸi care poartă mai departe, dimpreună cu lumea întreagă, în rugăciunea cea neîncetată. Cu o disponibilitate pe care, vocaÅ£ional, nu­mai monahul o are.

DeÅŸi nu-i adevărat că „basmul este tot­deauna la alÅ£ii” (Blaga), maicilor noastre le e totuÅŸi dată, spre îndelunga răbdare, încercarea tainei necunoscutului. Dacă însă s-a rânduit de Sus ca aÅŸezarea mona­hilor în spaÅ£iul helvetic să ceară multă ru­găciune ÅŸi jertfă, înseamnă că ÅŸi cei ce se ostenesc pentru întărirea Ortodoxiei pe aceste meleaguri vor avea, fără îndoială, plată pe măsură, plată de ctitor, după chi­pul voievozilor de odinioară, care, ÅŸezând în poarta trecutului, îÅŸi puneau astfel te­melie mântuirii.

Mănăstirea, dragă cititorule, are nevo­ie de ajutorul nostru. I-l putem fiecare aduce, la măsura noastră: închinătorul în rugăciunea de acasă ÅŸi de la biserică, slu­jitorul în pomenirea de la altar; cel cu stă­pânire prin cuvântul pus la mai-marii lu­mii acesteia, iar cel sărac prin cuvântul pus la ÎnsuÅŸi Stăpânul ei. Nu ne temem să dăruim, căci bucuria e mai mare decât darul însuÅŸi. Împlinirea nu vine cerând ÅŸi pri­mind; să nu însetăm, deci, în preajma fân­tânilor pline. Iar când ne încearcă gândul îndreptăÅ£irii cu neputinÅ£a noastră, să ce­rem îndată darul dăruirii, pe care l-a pri­mit MoÅŸ Dobri, bătrânul care se închină tăcut în catedralele Sofiei ÅŸi care a renun­Å£at la viaÅ£a sa ca să se facă cerÅŸetor pentru bisericile lui Dumnezeu.