Pilda ospăÅ£ului ceresc (după Sfântul Luca)

Versiunea Sfântului Luca a fost isto­risită într-un context foarte diferit, pro­babil la Ierusalim⁶: ea încheie un întreg ciclu de învăÅ£ături în jurul „ospăÅ£ului” adică al acestui moment privilegiat si fes­tiv care reuneste pe oameni pentru a se împărtăsi împreună cu bucurie (prin îm­părÅ£irea mâncărurilor si a vinurilor bune). Iisus vindecă mai întâi un bolnav de idropică în ziua sabbatului la o masăîn casa unuia dintre mai-marii Fariseilor; apoi istoriseste pilda la un ospăÅ£ (căutarea lo­cului celui de pe urmă) si dă ca sfat să se cheme „pe săraci si neputinciosi” mai de­grabă decât pe prieteni si bogaÅ£i. El sfârșeste acest lung discurs cu pilda OspăÅ£ului ceresc, ca urmare a unui cuvânt al unuia dintre me­seni: „Fericit este cel care va prânzi⁷ în ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu”, ceea ce ara­tă că evreii erau constienÅ£i de faptul că ÎmpărăÅ£ia Cerurilor este simboliza­tă de un ospăÅ£, moment de desfătare si de împărtășire. Hristos va prelua cuvântul acestui om, pen­tru a da o învăÅ£ătură teo­logică si o lecÅ£ie aspră lui Israel si întregii omeniri.

„Un om a făcut cină mare...”: Versiunea Sfântului Matei este mai pre­cisă: Domnul face referire direct la „ÎmpărăÅ£ia Cerurilor, care asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Mt 22, 2). Åžtim deci că acest om reprezintă pe Tatăl ceresc si că acest mare ospăÅ£ este un ospăÅ£ de nuntă, pe care Acesta îl dă pentru nunta Fiului Său cu Biserica, a lui Dumnezeu cu Omul. „Åži a chemat pe mulÅ£i.” După PărinÅ£ii Bisericii, această invitaÅ£ie de la început priveste pe Avraam si pe Moise. De ce nu pofteste întreaga omenire? De fapt, „mulÅ£i” poa­te însemna „toÅ£i”, însă fără a avea un sens de obligaÅ£ie, deoarece iubirea se bazea­ză pe libertate⁸.

„La ceasul cinei ...”: aceasta înseam­nă în ceasul de seară al lumii, la sfârsitul timpurilor, adică sfârsitul eonuluicăderii si în zorii eonuluireînnoirii, care va fi cel al ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu. Desigur, Hristos S-a întrupat „la mijlocul vremu­rilor” pentru a-l mântui pe Om, ceea ce face cu putinÅ£ă toate, însă împlinirea de pe urmă, „nunta Mielului” (Apoc 19, 9), este rânduită la sfârÅŸitul vremurilor.

„Stăpânul casei” (numit astfel înce­pând de la versetul 21) trimite „pe sluga Sa” să spună celor poftiÅ£i să vină, „căci toa­te sunt gata”. Putem considera că „sluga Sa” este un termen generic pentru „sluji­torii Săi” (aÅŸa cum se întâmplă la Sfântul Matei) ÅŸi care va desemna succesiv pro­rocii, Apostolii ÅŸi chiar mucenicii ÅŸi sfin­Å£ii, după anumiÅ£i PărinÅ£i. „Totul este gata” este explicitat în versiunea Sfântului Matei: „juncii mei ÅŸi cele îngrăÅŸate s-au junghi­at.”: este vorba de jertfa lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, Care a fost jertfit, Care a înviat ÅŸi Care stă de-a dreapta lui Dumnezeu⁹. Într-adevăr, totul este gata pentru ca omenirea să poată împărtăÅŸi bu­curia lui Dumnezeu, pentru a fi îndum­nezeită. OaspeÅ£ii reprezintă pe Israel¹⁰, pentru că a fost primul po­por care a ascultat pe Dumnezeu, prin Avraam ÅŸi Moise, ÅŸi care a zămislit pe Mesia. Israel era menit să deschidă drumul pen­tru întreaga omenire.

Înainte de a merge mai departe, se cuvine să sub­liniem cinstea deosebită care se face Omenirii de către ÎnsuÅŸi ziditorul ei: Dumnezeu cheamă pe oameni la masa Sa cea cerească pentru ca toÅ£i să-I împărtăÅŸeas­că bucuria, lumina ÅŸi fericirea de a vedea pe Fiul Său unindu-Se cu Omul ÅŸi, prin el, cu întreaga zidire. Ce minune! Omul e chemat la fericirea veÅŸnică. Suntem departe de mizerabilismul moral ÅŸi cleri­cal care a îndepărtat de Dumnezeu atâtea generaÅ£ii.

Însă răspunsul cade greu ca o secure: „cu toÅ£ii au început să-ÅŸi ceară iertăciu­ne”, adică refuză să vină la ospăÅ£ul dum­nezeiesc. Această frază tragică este ruÅŸi­nea omenirii, ruÅŸinea zidirii. Există trei etape de scuze care reprezintă trei tipuri de oameni, sau mai degrabă trei tipuri de preocupări omeneÅŸti, ÅŸi care sunt bogate în învăÅ£ătură duhovnicească.

Primul a cumpărat o Å£arină ÅŸi se scu­ză pentru că trebuie să meargă să o vadă. Câmpul reprezintă „pământul”, tradiÅ£ia, înrădăcinarea ÅŸi chiar cultura, civilizaÅ£ia. Este o preocupare care poate părea nobi­lă. Însă ce ipocrizie! Cine ar cumpăra un
câmp fără să-l fi văzut mai înainte? Åži, după cum spune Episcopul Ioan într-o foarte frumoasă predică despre OspăÅ£ul eshato- logic, un câmp nu se miÅŸcă: poate să aÅŸ­tepte¹¹.

Cel de-al doilea a cumpărat cinci perechi de boi (= zece¹²) ÅŸi se scuză pen­tru că trebuie să meargă să-i încerce. Boii reprezintă forÅ£a motoare, munca, ener­gia, creativitatea, afacerile... Este o ne­cesitate vitală: fără muncă, fără hrană nu există confortul vieÅ£ii. Însă totuÅŸi este ÅŸi aici o oarecare ipocrizie, pentru că nu se cumpără 10 boi (adică o mică cireadă) fără să-i fi examinat cu atenÅ£ie¹³. Iar oda­tă cumpăraÅ£i pot să stea în staul timp de o zi.

Al treilea are o scuză imparabilă: s-a căsătorit ÅŸi trebuie să se unească cu soÅ£ia lui. Ce e mai frumos decât iubirea conju­gală? Această scuză pare a fi cea mai bună: ÅŸi cu toate acestea e mai rea decât toate. Dumnezeu îl invită la nuntă, iar el răspun­de: nu, căci am propria mea nuntă. E o adevărată oroare! Aceasta înseamnă: am ce îmi trebuie, nu am nevoie de Tine, nu vreau să mă unesc cu Tine, nu Te iubesc. De fapt, aceasta înseamnă: nu am nevoie de iubirea Ta, Te urăsc.

Aceste trei persoane reprezintă ome­nirea, dar omenirea chemată de Dumnezeu, adică pe cei a căror conÅŸtiin­Å£ă duhovnicească a fost trezită¹⁴. Nu sunt niÅŸte oameni fără căpătâi, nu sunt vino­vaÅ£i de greÅŸeli morale: în societate, s-ar spune că sunt niÅŸte „oameni de bine”. Åži, cu toate acestea, săvârÅŸesc cel mai mare dintre păcate, un păcat în duh: spun nului Dumnezeu, Îi refuză invitaÅ£ia, nu vor să se unească cu El, nici să conlucreze cu El: păcătuiesc împotriva iubirii. Este cel mai mare păcat ÅŸi, în fond, singurul păcat ade­vărat.

AjunÅŸi la acest moment al pildei, ne-am putea spune, după gândul omenesc: gata! TrageÅ£i cortina! Totul s-a terminat. Dar nu este aÅŸa. Hristos ne va iniÅ£ia în gându­rile dumnezeieÅŸti intime, ne va da pe faÅ£ă „inima” lui Dumnezeu. Tatăl cel ceresc este mânios. Atunci trimite pe sluga Sa să străbată „pieÅ£ele si uliÅ£ele cetăÅ£ii” pen­tru a aduce la ospăÅ£ul Său pe cei „săraci, pe neputincioÅŸi, pe orbi ÅŸi pe ÅŸchiopi” Acest lucru este simbolic. Primii, cei care au refuzat invitaÅ£ia, erau cei „chemaÅ£i”, ei reprezintă iudaismul oficial ÅŸi sunt în „ce­tate” [Ierusalim], aÅŸezaÅ£iîn case. Cei care sunt în pieÅ£e ÅŸi pe uliÅ£e nu au case: nu sunt „aÅŸezaÅ£i”. Sunt învinÅŸii vieÅ£ii, cei părăsiÅ£i, rătăcitorii, ereticii ÅŸi schismaticii. Dar cu toate acestea sunt în cetate: au auzit vorbindu-se de Dumnezeu.

Însă sluga, după ce ÅŸi-a îndeplinit în­sărcinarea, spune Stăpânului: „tot mai este loc”. BineînÅ£eles că este, pentru că odaia de nuntă era prevăzută pentru în­treaga omenire. Ce iubire a lui Dumnezeu pentru Om!

Atunci Stăpânul atinge culmea iubirii Sale¹⁵ pentru Om ÅŸi spune acest cuvânt uimitor: „mergeÅ£i deci la răspântiile dru­murilor” ÅŸi „pe câÅ£i veÅ£i găsi, chemaÅ£i-i la nuntă” (Mt 22, 9). Aceia nu sunt în ce­tate, nu au auzit niciodată vorbindu-se de Dumnezeu. De aceea stăpânul spune: „silește-i să intre”. Aceasta înseamnă: ia-i de mână, convinge-i, nu au nici o constiinÅ£ă duhovnicească, nu sunt în stare să stie ce e bun pentru ei, sunt niste copii. Acest lu­cru reaminteste ceea ce Domnul îi spuse­se lui Iona, care era deznădăjduit văzând că pedeapsa pe care fusese însărcinat să o vestească NiniviÅ£ilor nu mai sosea (ceea ce-l făcea să treacă drept un impostor): cum vrei să-i pedepsesc, când „nu știu să deosebească dreapta de stânga lor.”? (Iona 4, 1). Aceia reprezintă neamurile, păgânii, idolatrii.

Concluzia stăpânului este admirabilă si ne descoperă adâncurile cugetelor dumnezeiesti: „ca să mi se umple casa”. Dumnezeu vrea să Se unească cu zidirea Sa din dragoste deplină. Aceasta este voia dumnezeiască si aceasta se va împlini, ori­ce s-ar întâmpla, căci Domnul a spus: „Cuvântul Meu nu se întoarce către Mine fără să dea rod” (Is 55, 11). Însă fraza fi­nală este o judecată vrednică de temut: „Căci vă spun [Cuvântul lui Dumnezeu, logiondumnezeiesc]: „Nici unul din băr­baÅ£ii aceia care au fost chemaÅ£i nu va gus­ta din cina mea”. Cel care refuză focul iu­birii dumnezeiesti va cunoaste focul iadului vesnic.

PărinÅ£ii Bisericii au fost de părere că această judecată privea pe Israel, care L-a respins pe Iisus ca Mesia. Dar Biserica – noul Israel – reproduce adesea păcatele lui Israel. Pilda se adresează întregii ome­niri. În fond, ea se adresează fiecăruia din­tre noi. Când Dumnezeu mă cheamă la ospăÅ£ul Său de nuntă, sunt oare gata să spun „da” fără nici o reÅ£inere, adică să re­lativizez tot ceea ce nu este Dumnezeu, sau mă las mai degrabă prins de nenumă­ratele activităÅ£i omenesti care sunt secun­dare (în comparaÅ£ie cu ÎmpărăÅ£ia lui Dumnezeu) și încerc să găsesc „scuze bune”, care de fapt sunt toate rele? Fiecare stă faÅ£ă în faÅ£ă cu propria conștiinÅ£ă.

P. No'el TANAZACQ, Paris

Note:

1. Cuvânt derivat de la verbul grecesc paraballo:a compara, a pune alături, a pune în paralel (ceea ce este pământesc si ceea ce este ceresc). Toate parabolele au ca­racter simbolic. Simbol vine din greces­cul symbole,care înseamnă a reuni [cele două jumătăÅ£i ale aceluiasi obiect]. Se ex­primă astfel aspectul exterior si vizibil pentru a face să se înÅ£eleagă aspectul in­terior si nevăzut (de pildă focul ca sim­bol al iubirii). Fără limbajul simbolic, ar fi cu neputinÅ£ă de exprimat cele nevăzu­te, ceresti si dumnezeiesti (lucru valabil pentru toate religiile). Dar simbolul nu esterealitatea: este un mijloc de a accede la realitate, un reflex, o imagine a realită­Å£ii. Simbolurile nu sunt deci absolute: doar realitatea „este”. Calea duhovniceas­că apofatică, îndrăgită de Ortodoxie, ne cheamă să ne străduim a muri oricărei cunoasteri, chiar si simbolică, pentru a face experienÅ£a a ceea ce nu poate fi cunoscut, realitatea dumnezeiască.
2. Acest lucru a fost pus în evidenÅ£ă de un preot romano-catolic celebru, P. Marcel Jousse (1886-1961), ale cărui lucrări des­pre transmiterea orală a Scripturii – ÅŸi deci a Evangheliei – sunt de referinÅ£ă în dome­niul cercetării biblice. Marele liturghist or­todox Maxim Kovalevsky (1903-1988) s-a inspirat mult din ele. Åžcoala actuală de „memorare a Evangheliei”, care este ecu­menică, este o punere în practică a lucră­rilor lui Marcel Jousse.
3. Trebuie să adăugăm că, istorisirea fiind mai scurtă, este totodată mai accesibilă (spre deosebire de un tratat de teolo­gie).
4. Eshatologic: din grecescul eschaton,ultim, final: este vorba despre vremurile de pe urmă, de sfârÅŸitul timpului (sau mai de­grabă al eonuluicăderii) ÅŸi de plinirea des­tinului Omului.
5. A se vedea Apostolia nr. 18 (septembrie 2009), paginile 2-5.
6. Cu puÅ£in înainte, la Luca 13, 22 se spune că Iisus „călătorea spre Ierusalim”.
7. În textele grec ÅŸi latin: „cel ce va mânca pâine”. Aceasta se socotea ca „a prânzi”.
8. Acest lucru trebuie apropiat de: „mulÅ£i sunt chemaÅ£i, dar puÅ£ini aleÅŸi” (cuvinte cu care se încheie pilda la Sfântul Matei). De fapt, toÅ£i sunt chemaÅ£i, însă mulÅ£iînseam­nă că acest lucru nu e obligatoriu (iubirea se propune, dar nu se impune). Este o „che­mare” ÅŸi nu un ordin cu caracter militar. Sfântul Ambrozie spune: „Domnul în în­durarea Lui cheamă pe toată lumea,însă laÅŸitatea sau rătăcirea noastră ne Å£in de­parte” (Despre Sfântul Luca,II, S.C. n° 52 bis, p. 84). Episcopul Ioan va sublinia: sunt puÅ£ini aleÅŸi, pentru că puÅ£in răspund „da” la chemare (cf. nota 11).
9. Sfântul Ilarie mai vede în aceÅŸtia ÅŸi pe mu­cenici ÅŸi pe oamenii duhovniceÅŸti (sfinÅ£ii) (DespreMatei,II, S.C. n° 258, p. 147).
10. Cele două versiuni ale pildei au aceeaÅŸi semnificaÅ£ie, însă cea a Sfântului Matei este mai „iudaică”: valurile succesive de slujitori, mucenicia acelora, faptul că Împăratul îÅŸi trimite oÅŸtile [îngereÅŸti] să nimicească cetatea (PărinÅ£ii vor vedea în aceasta vestirea distrugerii Ierusalimului de către Titus în anul 70) corespund într-adevăr istoriei lui Israel (Evanghelia lui Matei a fost considerată de PărinÅ£i ca fi­ind cea mai veche ÅŸi Evanghelia Evreilor, redactată în limba lor). În timp ce versiu­nea Sfântului Luca este mai universală ÅŸi se poate aplica întregii omeniri, după cum vom vedea cu privire la diferitele scuze.
11. Episcopul Ioan de Saint-Denis: OspăÅ£ul eshatologic sau ospitalitatea dumnezeiască (cea de-a 19-a duminică după Rusalii), în Presence Orthodoxe, n°27, 1974, p. 38-40.
12. Zece reprezintă plinătatea firii zidite, per­fecÅ£iunea ei. Acest tip de om se preocupă mai mult de zidire decât de Ziditor. Aceasta este probabil greÅŸeala duhovnicească cea mai răspândită pe Pământ. Acest păcat co­respunde cu cel al părinÅ£ilor noÅŸtri Adam ÅŸi Eva: a deveni dumnezei fără Dumnezeu, a căuta binecuvântarea, dar a respinge sur­sa binecuvântării, Persoanele dumneze­ÅŸti.
13. E de ajuns să ne uităm la un târg de ani­male. Zece boi valorează o avere, ÅŸi cu atât mai mult în vremea lui Hristos faÅ£ă de tim­purile noastre: nu se investeÅŸte o aseme­nea sumă fără precauÅ£ii prealabile.
14. Este vorba în primul rând de Israel, dar e valabil ÅŸi pentru Biserică ÅŸi pentru toată omenirea.
15. Expresie împrumutată de la Sfântul Ioan (13, 1), când Hristos spală picioarele uce­nicilor Săi înainte de a fi vândut.